Vladimir Tismăneanu

Sistemul comunist nu a fost impus și dirijat de ființe extra-terestre. Instituțiile comuniste (partidul, securitatea internă și externă, guvernul, cenzura, planificarea, ideologia, „sindicatele”, tribunalul suprem, tribunalele militare, armata cu a sa Direcție Politică Superioară, UTC, UASCR, miliția și sectoriștii, ministerul Agriculturii, al Sănătății, Ministerul Învățământului, Departamentul Cultelor) aveau conducători cu nume precise și cu atribuții limpede definite în direcția prezervării și reproducerii regimului totalitar. Unii se ocupau cu intimidarea, deportările, arestările, temnițe, lichidările fizice. Alții se specializaseră în întemnițarea („prelucrarea”) minților. Secțiile CC (inclusiv ceea ce ani de zile a fost Secția Administrativ-Politică, Secția Gospodărie ori Secția Internațională) erau conduse de șefii de secție, „îndrumați” de secretarii CC. Care, la rândul lor aveau adjuncți. Urmau „rotițele birocratice”, instructorii. La nivel județean, se reproducea structura aparatului central. Așijderea, la nivel municipal, comunal, etc. Un furnicar al supravegherii, îndoctrinării și condiționării represive. Comisia Controlului de Partid (devenită sub Ceaușescu Colegiul Central de Partid) a fost o instituție terorizantă, cu președinți, vicepreședinți, membri, activiști-anchetatori. Ziarul „Scînteia” a avut redactori-șefi și redactori-șefi adjuncți, secretari generali de redacție și șefi de secții. La fel și „Lupta de clasă”, „organul teoretic și politic al CC”, devenită în anii ’70, „Era socialistă”. Școala de partid „Ștefan Gheorghiu” (pompos și total inadecvat numită „Academie”) a avut rectori, prorectori, șefi de catedră. Care toți vegheau la „puritatea doctrinară” și luptau împotriva oricărei umbre de independență a spiritului.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:21 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Centrele universitare de partid erau instrumentele înregimentării, mobilizării, hărțuirii și prigoanei. Trebuie știute aceste lucruri pentru a putea contracara revărsările mistificatoare ale foștilor „reporteri din actualitatea socialistă”, apologeții Canalului Dunăre-Marea Neagră și altor „înfăptuiri mărețe”, angajații revistelor comuniste, plătiți cu salarii și privilegii pentru a scrie minciuni. Nu studenții ori proaspeții absolvenți care colaborau la reviste cu titluri inepte impuse de centrele universitare au fost propagandiștii profesioniști, bine remunerați, cinici fără urmă de simț moral, ci redactorii-șefi, adjuncții lor, instructorii (PCR, UTC, UASCR) care dădeau tonul, compuneau sumarele, schimbau titlurile, admonestau, „atrăgeau atenția” în spiritul „indicațiilor de la Secție”, adăugau citate…

Literatura științifică occidentală și din țările post-comuniste a consacrat lucrări excelente pe teme legate de prosopografia regimurilor comuniste și fasciste. Avem acum numeroase biografii ale lui Lenin (Dmitri Volkogonov, Robert Service), Troțki (Isaac Deutscher, Service, Bertrand Patenaude), Stalin (Volkogonov, Robert Conquest, Adam Ulam, Robert C. Tucker, Simon Sebag Montefiore). Avem cărțile lui Ian Kershaw despre Hitler (nu mai vorbesc despre abundenta bibliografie germană pe subiect, de pildă contribuțiile lui Karl Dietrich Bracher, Sebastian Haffner și Joachim Fest). Avem biografii paralele Hitler-Stalin (Allan Bullock, Richard Overy, Robert Gellately). Există cel puțin două excelente istorii recente ale comunismului în veacul XX (Robert Service și Archie Brown). Există Le livre noir și Dicționarul coordonate de Stephane Courtois. Există reviste precum Journal of Cold War History, editat de Mark Kramer de la Harvard (editorul Cărții negre a comunismului în ediția anglo-americană) și publicațiile proiectului Cold War International History de la Woodrow Wilson Center (condus de Christian Ostermann). Există National Security Archives și Holocaust Memorial Museum, ambele cu publicații de referință. Avem istorii ale partidelor comuniste din statele sovietizate, cum ar fi cea a PC din Cehoslovacia de Jacques Rupnik, cele despre experiența comunismului polonez de regretata Krystyna Kersten și cărțile lui Andrzej Paczkowski (aș adăuga aici și propria mea istorie a comunismului românesc, Stalinism pentru eternitate). Există Global Museum on Communism (la a cărui geneză, împreună cu inițiatorul proiectului, Lee Edwards, a jucat un rol esențial profesorul Paul Hollander). Există istorii ale subiectivității în regimurile comuniste (Orlando Figes, Jochen Hellbeck).

Literatura biografic-istorică s-a dezvoltat în ultimele două decenii în România de o manieră dinamică și cu succese indubitabile. Avem însă nevoie de biografiile liderilor comuniști. Nu există încă biografii comprehensive ale lui Gh. Gheorghiu-Dej, Nicolae și Elena Ceaușescu, Ion Gh. Maurer, Iosif Chișinevschi, Emil Bodnăraș, Petre Borilă, Dumitru Popescu, Florian Dănălache (satrapul de la Capitală), Ion Iliescu. Nu există încă o biografie a lui Valter Roman, fost ofițer în Brigăzile Internaționale din Spania, personaj implicat, împreună cu Ana Pauker și P. Borilă, în activitatea Cominternului (postul de radio „România Liberă” care a emis de la Moscova în anii războiului), apoi în sovietizarea Armatei Române, în anchetarea grupului Imre Nagy (după noiembrie 1956, în perioada domiciliului forțat la Snagov), director al Editurii Politice, membru al CC al PCR și câte altele… Nu există încă o biografie a Ghizelei Vass, temuta cadristă, persoana de deplină încredere a soților Ceaușescu, șefa relațiilor internaționale ale PMR/PCR vreme de decenii (inclusiv pe linia relațiilor cu PC din Grecia, cu PC Spaniol, cu emigrația cominformistă, cu mișcările radicale din Lumea a Treia). Avem biografia Anei Pauker (datorată istoricului american Robert Levy), a lui Petru Groza (de Dorin Bîtfoi), a lui Lucrețiu Pătrășcanu (de Lavinia Betea), a lui Leonte Răutu (de Cr. Vasile și subsemnatul), a lui Miron Constantinescu (de Ștefan Bosomitu). Amintesc cărțile lui Dennis Deletant despre regimul Dej și despre Securitate. Există lucrările de tip dicționar despre vârfurile nomenclaturii publicate de Alexandru Crișan și de echipa coordonată de Nicoleta Ionescu-Gură. Sub egida Academiei Civice și a Memorialului Sighet au apărut lucrări meritorii. La fel, volumele publicate de CNSAS și de IICCMER. Au apărut contribuții dense în Arhivele totalitarismului. Au apărut primele volume din „Enciclopedia comunismului românesc”.

Pe site-ul IICCMER se pot găsi biografiile nomenclaturii incluse în Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste. Îmi imaginez un volum cu titlul „Miniștrii de Interne ai României comuniste”, cu biografiile lui Teohari Georgescu, Alexandru Drăghici, Cornel Onescu, Ion Stănescu, Teodor Coman, Gh. Homoștean, Emil Bobu, Tudor Postelnicu, în care ar intra și adjuncții lor, gen Gh. Pintilie (Pantiușa), Alexandru Nicolski, Vl. Mazuru, Mihai Gavriliuc, Marin Jianu, Vasile Negrea, Aurel Stancu, N. Doicaru, Tănase Evghenie, Ionel Gal, Nicolae Pleșiță, Aristotel Stamatoiu, Iulian Vlad, precum și unii generali mai puțin știuți, dar teribil de influenți: Grigore Naum, Gogu Popescu, Pavel Cristescu, Hristache Zambetti, Emil Macri, Neagu Cosma. Ori un Romus Dima, fost instructor al Secției de Propagandă a CC al PCR, numit în fruntea CIE/DIE după defecțiunea lui Ion Mihai Pacepa. Stalin a spus cândva, și nu greșea, „Cadrele decid totul”. Este necesar să știm cine au fost „cadrele de nădejde” ale dictaturii comuniste din România.

Miron Constantinescu, revenit treptat în structurile puterii, a îngropat securea luptelor de-odinioară și a participat la construcția cultului lui Ceaușescu. O făcea mai puțin ostentativ și strident decât alții, dar o făcea. Țin minte o prelegere la facultate când ne-a perorat vreme de un ceas despre profunda semnificație teoretică a conceptului de „societate socialistă multilateral dezvoltată”. Vorbea apăsat și grav, de parcă ne-ar fi transmis o sumă de adevăruri revelate. De câteva ori ne-a promis că ne va vorbi despre „timpurile lui Dej”. Nu s-a întâmplat.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:18 0:00

Link direct

• 48 kbps | MP3

Player pop-out

Era la curent cu sociologia contemporană, îndeosebi pe linia franceză (Raymond Aron, Georges Gurvitch, Alain Touraine, Georges Friedmann, Edgar Morin). Unul dintre protejații săi, Aculin Cazacu, a primit în 1971 o bursă în Franța unde a lucrat cu Pierre Bourdieu. Grație amiciției cu Mihail și Stela Cernea (dispărută absurd de devreme), Miron era informat despre tendințele dominante din sociologia americană. Tolera în jurul său numeroși sicofanți, între care Ștefan Costea și Pavel Apostol, ambii informatori ai „organelor”. Un alt favorit era N. S. Dumitru, profesor de materialism istoric la Institutul de Construcții, nelipsit la ședințele Laboratorului de Sociologie de pe strada Rafael, feuda lui Miron.

L-a instalat în fruntea catedrei de sociologie (unde își menținea statutul de „coordonator”) pe Ioan Drăgan, un personaj anodin, distant și politicos, activist la Secția de Propagandă a CC-ului, specializat în analiza comunicațiilor de masă și a ceea ce se numea „opinie publică”. Când a murit, unul dintre cercetători (Dan Banciu) a găsit pe biroul său un caiet cu însemnări din anii '50, de fapt un fel de jurnal. L-a anunțat pe profesorul Drăgan, acesta a dat telefon unde știa el că trebuie anunțat, au venit doi civili și au ridicat „obiectul”. Pe H. H. Stahl l-a susținut, îl respecta încă din tinerețe, dar îl și folosea drept contrapondere la influența lui Traian Herseni în raport cu care nutrea o adâncă aversiune, ideologică și personală. Se bizuia, de asemenea, pe veteranul politruc Costache Nicuță, profesor de istoria sociologiei, fost ministru adjunct al învățământului în anii '50, fost ambasador la Viena și la Paris. Cândva asistent al lui Petre Andrei la Iași, șantajabil, se pare, pentru conferințe ținute pe frontul de Răsărit în anii războiului, Nicuță sufla și-n iaurt, era perfid, alunecos și de o prudență maladivă. N-a lăsat în urmă nicio lucrare notabilă, se ferea ori nu putea să scrie, era de o sterilitate proverbială, însă citea enorm și avea vocație de pedagog. Erudit, hâtru și alunecos, îndeplinea fără murmur ce-i cerea Miron.

În primăvara anului 1968, Miron a suferit o dramatică lovitură: fiica sa, Lena, născută în 1949, și-a ucis mama cu o toporișcă. Fiica cea mare se numea Ana, probabil în cinstea „neînfricatei luptătoare”, asemeni fiicelor lui Chivu, Sălăjan, Răutu și Trofin. Miron era la Karlovy Vary, la tratament, când s-a întâmplat nenorocirea. L-a așteptat la aeroport Leonte Răutu, vechiul său inamic, care i-a comunicat teribila veste. La vremea aceea Miron era ministru adjunct al învățământului, Răutu era vicepreședinte al Consiliului de Miniștri. Ceaușescu, care știa că poate miza pe domesticitul Miron în luptele cu baronii lui Dej, l-a avansat curând ministru plin, apoi l-a propulsat în CC și l-a numit secretar, membru supleant al Comitetului Executiv, președinte al Academiei de Științe Sociale și Politice (urmașul său, până la Revoluția din 1989, a fost Mihnea Gheorghiu), rector al Academiei „Ștefan Gheorghiu”, președinte al Marii Adunări Naționale. Ca membru al conducerii PCR, Miron îl servea pe Ceaușescu în eforturile de a șubrezi pozițiile baronilor lui Dej, care îl urau și pe care îi ura. Dar era, politic vorbind, un colos cu picioarele de lut. După Plenara din aprilie 1968, Miron era vulnerabil, asemeni lui Apostol, Bodnăraș, Chivu și Pârvulescu, pentru că votase, ca membru al Biroului Politic, condamnarea la moarte a lui Pătrășcanu.

Era hipertensiv și supraponderal, avea o mină de om bolnav. S-a stins din viață subit în vara anului 1974. Atunci am terminat sociologia ca șef de promoție. Dacă nu intervenea decretul privind obligativitatea „practicii în producție” vreme de trei ani, aș fi rămas asistentul său. N-a fost să fie: el a murit, eu am ajuns la „Laboratorul lui Chepes” cum era numit, ironic, Laboratorul de cercetări sociologice urbane de pe lângă Institutul „Proiect-București” (actualul CURS). Sediul era la ultimul etaj, în clădirea din spate, pe strada Povernei, unde se aflǎ acum SNSPA. Gheorghe Chepes era un dogmatic incorigibil, numit peste noapte prodecan la Facultatea de Filosofie în anii '50. Supraviețuitor al lagărelor naziste, era un om extrem de nervos, irascibil și vanitos. Nu suporta teoria sociologică, primul lucru pe care mi l-a spus când am aterizat în Laborator a fost: „Aici facem empirie, nu Școala de la Frankfurt”. Am auzit că prin anii '90 ajunsese un fel de contabil la Comunitatea evreilor. Colegul meu, Alin Teodorescu, era un bun practicant al investigațiilor empirice, compunea cu ușurință chestionare, iubea munca de teren, i se spunea Alinus Empiricus. Printre cercetători se numărau Dorel Abraham, Dumitru Sandu, Liviu Damian, Trăilă Cernescu, Ecaterina Springer, Mihai Milca, Radu Ioanid. Eu eram acolo precum peștele pe uscat.