„Evreul este creat de antisemit”, scria cîndva Sartre (citez din memorie, dar nu cred că trădez sensul ideii sale). Într-adevăr, soarta antisemitului ar fi extrem de tristă dacă nu ar putea imagina la infinit crimele, conspirațiile și păcatele celui etern detestat. În germană, „evreul rătăcitor” este „der ewige Jude”, adică „evreul veșnic”.
Antisemitismul se întîlnește la stînga și la dreapta (mă refer îndeosebi la extremele acestor orientări). Socialismul ca anticapitalism a utilizat și dezvoltat acest filon otrăvit. Evident, mulți socialiști au detestat și deplîns antisemitismul (Engels, Bebel, Clara Zetkin), dar alții l-au cultivat (să nu-l uităm chiar pe Marx, inspirat de ideile antisemite ale stîngii anarho-socialiste a timpului său). Scientismul combinat cu mistica de tip Volk (ceea ce Herbert Marcuse a numit cîndva „eroismul istorico-popular”) a generat la dreapta mentalități exclusivist-rasiste. Richard Wagner însuși a glisat de la populismul romantic de stînga al juneții sale revoluționare către elitismul rasist al perioadei cînd a teoretizat ideea absurdă a sterilității evreilor în creația muzicală. Mă grăbesc să adaug că nu mă refer la dreapta moderată, de tip liberal-conservator. Din cîte știu, conservatorul P.P. Carp a fost omul politic cel mai favorabil încetățenirii evreilor după 1877.
În discuția despre antisemitism trebuie să păstrăm distincțiile istorice. Bolșevismul, cel puțin în faza sa leninistă, nu includea antisemitismul, însă era ostil sionismului și socialismului bundist. Ulterior, din motive ce pot fi examinate cu alt prilej, Stalin a virat către antisemitismul virulent al perioadei 1946-1953. Era vorba despre ceea ce biograful lui Stalin, regretatul profesor Robert C. Tucker, a numit „bolșevismul de extremă dreaptă”. Ceea ce se atacă în figura evreului este principiul însuși al alterității. Pentru imaginarul antisemit evreul apare drept simbolul, ori mai precis spus, personificarea diferenței. Antisemitismul înseamnă, între altele, negarea dreptului la diferență.
Antisemitul unifică ceea ce este separat șI chiar incompatibil. Să ne gîndim la mitul „iudeo-bolșevismului” îngemănat, în cosmologia antisemită, cu acel al dominației globale a „iudeo-plutocrației”. Recomand spre lectură partea despre antisemitism din lucrarea clasică a Hannei Arendt Originile totalitarismului. Antisemitismul este o ură veche, care în timpurile moderne a căpătat note și dimensiuni noi. A devenit element al unor ideologii politice moderne. Nu mai este antisemitismul teologic al Evului Mediu.
Cînd Mikis Theodorakis își exprimă aversiunea pentru evrei și pentru statul Israel, o face ca om de stînga, partizan al unei doctrine de tip socialist. Fantasmele antisemite cuprind deopotrivă demonizarea și supralicitarea puterii evreilor. În mintea antisemitului presa este în mîna evreilor ca grup compact, cu interese monolitice. La fel și băncile. Pentru antisemitul clasic toți evreii se află simultan în slujba familiei Rotschild și a Cominternului generic.
Dacă îi spui unui antisemit că nu există o unitate a evreilor din toată lumea, îți va zîmbi neîncrezător și te va acuza că încerci să negi ceea ce este știut „prea bine”. „Agresiunea Talmudului împotriva Evangheliei lui Hristos” era mitul invocat de Nichifor Crainic în cartea sa Etnocrație și ortodoxie. Mitul revine în zona „Noii Drepte” din România. (...) S-a crezut că după Auschwitz antisemitismul va înceta să fie tolerabil, măcar în cercurile intelectuale onorabile.
Din păcate, cum a notat cîndva regretatul Petru Creția, chiar oameni care se jură că sînt democrați convinși utilizează în particular limbaje inacceptabile. Nimeni nu cere ca intelectualii democrați să fie filosemiți. Important, demn și necesar este să fie anti-antisemiți. Atunci cînd un fost disident, personaj celebru, scrie în termeni cataclismici despre culpa „evreilor” (nu a unor evrei) pentru crimele bolșevice, el pășește pe un teritoriu minat. Cum scria Czeslaw Milosz, adeziunea unor evrei la comunism în Europa Centrală și de Est nu a fost un „mister rasial”.