Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Am citit cu maxim interes cartea „Provocarea libertăţii. Târgu-Mureş, 16-21 martie 1990”, apărută în 2016 la Editura Institutului pentru Studiul Minorităților Naționale din Cluj-Napoca, scrisă de istoricii Márton László și Zoltán Csaba Novák despre incidentele sângeroase care au avut lor la Târgu-Mureș la mijlocul lunii martie 1990. Am vizitat România cu puțină vreme înaintea acelor ciocniri interetnice, am mers, împreună cu Dorin Tudoran, să-l vedem pe noul strongman, succesorul de facto al lui Nicolae Ceaușescu, Ion Iliescu. Pe coridor, l-am zărit pe Virgil Măgureanu. Îl știam de pe vremuri, din anii studenției, îmi fusese asistent la istoria doctrinelor politice la Facultatea de Filosofie, secția de sociologie. Îi cunoșteam unele scrieri, eram la curent cu statutul său la „Ștefan Gheorghiu”. Am povestit despre o ciudată întâlnire cu el prin 1975. Omul era prin vocație și ambiție un complotist. Relatarea mea a apărut într-un articol publicat în „The New Republic” în 5 februarie 1990. Este inclus, în traducerea datorată lui Bogdan C. Iacob, în volumul „Fantoma lui Gheorghiu-Dej”, ediția a II-a, apărut la Humanitas.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:23 0:00
Link direct

Amintesc aceste lucruri pentru că sunt direct legate de atât de necesara carte pentru care am scris acest argument. Aparent cea mai radicală dintre revoluțiile din 1989, cea din România a fost, de fapt, de o persistentă ambiguitate. Continuitatea elitelor a fost mai pronunțată decât în alte state din Europa de Est, poate cu excepția Bulgariei. De la bun început, regimul post-Ceaușescu a mizat pe un travesti. Deși scopul lui Ion Iliescu și al asociaților săi era să ofere o versiune locală de perestroika gorbaciovistă, în câteva zile ei s-au transfigurat în anticomuniști „puri și duri”. Evident, Iliescu, Petre Roman, Dan Marțian, Dumitru Mazilu, Silviu Brucan, Victor Atanasie Stănculescu, Nicolae Militaru nu erau nicidecum anticomuniști. Dar concurența cu partidele istorice renăscute, teama de inițiativele societății civile și conștientizarea emoțiilor anticomuniste ale maselor (ori, mai exact spus, a unor segmente importante din populație) i-a făcut să pozeze în campioni ai rupturii cu vechiul sistem și cu ideologia sa dominantă.

Cartea analizează cu minuțioasă acribie tribulațiile politice și culturale din tulburea perioadă ianuarie-martie 1990. Avem aici o cartografie impresionantă a distribuției forțelor politice la Târgu-Mureș, o explorare detaliată a succesiunii evenimentelor, de la faza inițială, euforică și „universalistă”, la resurecția imagologiei șovine de sorginte securistă. Noua propagandă fesenistă era de fapt prelungirea celei vechi, minus cultul lui Nicolae Ceaușescu. Ceea ce mi se pare revelator este tonul sobru al autorilor, respectul pentru fapte, refuzul oricărui apriorism menit să propună o viziune îngust-partizană. Incidentele de la Târgu-Mureș au servit unei nomenclaturi apoplectice pentru a justifica reluarea temelor naționaliste proprii pentru ceea ce, împreună cu Marius Stan, am numit palimpsestul leninist al lui Ceaușescu, cu ale sale motive obsesionale, nostalgii mărturisite sau nu, fobii declarate ori refulate.

Conflicte precum cel de Târgu-Mureș nu apar ex nihilo. Ele au precedente, premise, cadre de manifestare etc. În plus, cum demonstrează autorii, asemenea situații aparent anarhice sunt legate de jocurile de culise, mereu tenebroase, ale variilor facțiuni aflate în cursă pentru putere. Instituțiile statului contează enorm, în primul rând armata, poliția, justiția. De asemenea, merită pomenită aici și aprobarea dată de Petre Roman pentru publicarea săptămânalului virulent antimaghiar, antisemit si programatic xenofob, „România Mare”. Pe scurt, Târgu-Mureș a fot un creuzet în care s-au testat tehnici de manipulare care aveau să devină marca regimului Iliescu în anii următori (minus violența). Extremiștii au jucat, desigur, un rol nefast, dar pentru a-l putea juca era nevoie de un teritoriu politic propice care să le tolereze ori chiar să le faciliteze manevrele.

Reiau aici această temeinic gândită concluzie: „În martie 1990 s-au întâlnit la Târgu-Mureş, în spaţiu şi în timp, succesele, eşecurile şi moştenirile istorice a două construcţii naționale paralele, indivizi, destine, cariere împlinite sau eşuate, animozităţi, forţa paralizantă a concepţiei istoriciste determinante a narațiunii familiale şi comunitare, manipulările şi provocările deliberate, situaţii şi procese sociale greşit înţelese, slăbiciunea, inerţia sau incompetenţa intenţionate şi/sau provenite din neputinţă a unor reprezentanţi ai puterii, o mulţime de animozităţi refulate, care au făcut să explodeze un conflict interetnic ce prezenta caracteristicile unui pogrom, dar care a fost aplanat într-un timp relativ scurt.” Faptul că riscul unui pogrom de ample dimensiuni a fost dejucat este cât se poate de semnificativ. Dar la fel de important este să reflectăm la circumstanțele în care se poate ajunge la astfel de teribile situații. Cartea de față este o contribuție de o mare onestitate la înțelegerea atât de complicatei și de atâtea ori deconcertantei tranziții românești.

(Textul de mai sus este prefața cărții).

Arthur Koestler în 1969
Arthur Koestler în 1969

Pe 5 septembrie 1905, se năștea la Budapesta Arthur Koestler. Jurnalist, romancier, militant al stângii comuniste, antifascist de prima oră, apoi înfocat critic al totalitarismului de stânga și de dreapta, Koestler a simbolizat condiția tragică a intelectualului central-european în veacul mesianismelor revoluționare. A fost printre cei dintâi care au înțeles că bolșevismul și fascismul se înrudesc prin mii de fire greu avuabile. Oroarea în raport cu valorile liberale, privite drept decadente, cultul partidului-stat autoritar, exclusivismul de clasă ori de rasă, xenofobia, viziunile conspiraționiste au marcat aceste experimente totalitare.

Arthur Koestler și mirajul comunist
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:55 0:00
Link direct

La cursul pe care îl țin la University of Maryland despre ascensiunea și prăbușirea comunismului, una din lecturile obligatorii este volumul colectiv Dumnezeul care a dat greș (The God that Failed) apărut în plin Război Rece, în 1949. Eseul lui Koestler din acest volum a devenit un document clasic al literaturii rupturii cu iluziile religiei seculare comuniste. Volumul conține de asemenea texte de o mare profunzime semnate de Ignazio Silone, Richard Wright, André Gide, Louis Fischer și Stephen Spender. Ediția franceză a cărții a apărut în colecția „Liberté de l’esprit” coordonată de Raymond Aron la editura Calmann-Lévy. Cartea a fost tradusă la Humanitas in colecția „Zeitgeist”. În același sens, merită citite cele două volume de memorii ale lui Koestler. Unul dintre ele, pe care l-am citit și eu pe la începutul anilor ’70, reproducea cuvintele lui Picasso: „Am venit spre comunism ca spre un izvor de apă curată”. Cu irepresibilă greață, Koestler, omul care a înțeles natura imorală a bolșevismului în oricare din încarnările sale, adăuga că s-a despărțit de comunism cu dezgustul cu care te separi de o mlaștină sordidă, îmbibată de miasme și plină de cadavre. Aceasta a fost natura reală a comunismului pentru acest gânditor de maximă exigență etică.

Numele lui Arthur Koestler este indelebil legat de denunțarea atrocităților totalitare în acest secol. Scris mai întâi în limba germană, romanul său Darkness at Noon (Întuneric la amiază), apărut la începutul anilor ’40 în ediție engleză, dar a devenit celebru abia după război. Acesta rămâne probabil cel mai cutremurător document literar legat de catastrofa Marii Terori staliniste din perioada 1936-1939. Scris sub semnul revoltei morale, romanul lui Koestler a contribuit la trezirea multor intelectuali vestici din starea de mistică venerație față de URSS. Nikolai Zalmanovici Rubaşov, personajul central al romanului, a fost modelat după figurile de vârf ale anturajului lui Lenin, membrii Vechii Gărzi bolșevice asasinați în urma proceselor-spectacol de la Moscova. Ipoteza propusă de Koestler pentru a explica mecanismele confesiunilor din aceste monstruoase înscenări rămâne una din cele mai impresionante. Arestat și acuzat de complot antistatal, Rubaşov își reconsideră întreaga carieră politică și înțelege că viziunea leninistă a salvării revoluției drept lege supremă conține în sine germenele universului terorist. În numele acestei sacralizări a scopului final, au fost suspendate toate criteriile moralității tradiționale. Nu Stalin, ci hiperadversarul său Troţki a fost cel care a definit partidul comunist drept instrumentul privilegiat al îndeplinirii scopurilor Rațiunii în istorie. Acest istoricism nesăbuit a fost alibiul angajării atâtor militanți în aventura utopică a construcției unei comunități ce se dorea a egalității totale. Era de fapt vorba de întemeierea unui despotism neo-faraonic în care orice urmă de autonomie a spiritului era eliminată fără milă. În faza finală a interogatoriilor, Rubaşov acceptă să mărturisească întrucât anchetatorul Gletkin îl numește „tovarăș” și îi cere să ofere confesiunea sa, fie și falsă, drept un ultim, suprem serviciu adus partidului.

În 1939, după Pactul Molotov-Ribbentrop semnat la Kremlin pe 23 august, Koestler a rupt definitiv cu comunismul. Niciun alibi, nicio raționalizare sofisticată nu mai puteau justifica susținerea imensei minciuni staliniste. Nu mai exista niciun motiv pentru Koestler să se abțină de la condamnarea Uniunii Sovietice ca dictatură totalitară. Itinerariul său spiritual va evolua ulterior în diverse alte direcții, însă critica totalitarismului și apărarea valorilor democratice au rămas dimensiuni constante ale gândirii și acțiunilor sale până la momentul final, al sinuciderii împreună cu soția sa, în toamna anului 1982.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG