Vladimir Tismăneanu

Motto: „Aceasta a fost destalinizarea la noi: un stalinism mai perfid, mai abject, dar tot atât de sălbatic ca cel vechi, cu singura deosebire că e fără Stalin.” – Paul Cornea

Consider memoriile lui Paul Cornea, fericit catalizate de Daniel Cristea-Enache, drept un veritabil manual al dezvrăjirii, o analiză de maximă onestitate a ceea ce Raymond Aron a numit opiul intelectualilor. Profesorul Cornea scrie fără patimă, dar și fără a face concesii utopismului revoluționar, de fapt un sectarism mesianic cu pretenții izbăvitoare. A fost vorba de o religie seculară pe care a îmbrățișat-o în tinerețe și de care s-a despărțit, asemeni unor Koestler, Silone, Gide, Manes Sperber, Camus, Annie Kriegel, Pierre Daix, Belu Zilber, Tibor Déry, Carlos Franqui, Leszek Kołakowski, Jan Kott, Alain Besançon ori François Furet. Îl amintesc aici pe Imre Tóth, istoric al matematicii, ilegalist din specia idealiștilor și spirit nobil, lămurit devreme și din vreme, căruia Gabriel Liiceanu îi face un superb portret în „Dragul meu turnător”. Aș mai aminti numele lui Tudor Bugnariu, pentru care adevărul trebuia rostit până la capăt, fără temeri inutile și omisiuni oportuniste. Nu trebuie uitată Ileana Vrancea cu ale sale importante contribuții, apreciate de Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:04:24 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Din păcate, alți intelectuali de stânga din România nu au ajuns la acest liman al reclădirii identitare prin ruptura cu legendele unei teodicei istoriste menite să justifice orice fărădelege. Mă gândesc la George Macovescu, Niculae Bellu ori Ion Ianoși. Despre „Internaționala mea”, volumul de memorii al lui Ion Ianoși, am scris pe larg. Ca efort analitic, critic și autocritic, cartea este un eșec: autorul nu a reușit să se confrunte radical nici cu propriul trecut, nici cu acela al mișcării politico-filosofice căreia i-a rămas, în fond, fidel. Teza „vinovaților fără vină” minimalizează ori chiar anulează chestiunea responsabilității ideilor politice pentru modul în care sunt traduse în realitate. Niculae Bellu merită respect pentru onestitatea sa filosofică din anii ’70 și ’80, dar nu a știut cum să explice coerent marile sale iluzii. A rămas prins în cleștele paradigmei marxiste. La fel, un gânditor de o scăpărătoare inteligență și o mare sinceritate precum Henri Wald. Făcut din altă plămadă, Sorin Toma a fost ceea ce se numea un „ostaș credincios” până când partidul l-a mazilit. Subit, a descoperit racilele sistemului. Dogmatismul său era unul ontologic. N-a avut nici măcar umorul (lugubru) al prietenului său de-o viață, Leonte Răutu.

Mulți dintre artizanii dictaturii ideologice au refuzat să vorbească despre acele vremuri întunecate. Groparul filosofiei românești care a fost C. I. Gulian nu a avut regrete, nu a scris niciun rând în care să se întrebe cum a putut să se prostitueze definitiv și irecuperabil. Alții și-au refăcut biografiile pentru a poza în inocenți apărători ai valorilor naționale amenințate de cominterniștii gen Ofelia Manole, N. Moraru și Roller. Pe Pavel Țugui, activist dur, care încearcă să se prezinte drept un fel de mare liberal în Direcția Propaganda și Cultură a lui Leonte Răutu, pe care, vezi Doamne, l-ar fi sfidat, l-a veștejit cu ani în urmă regretatul Mircea Zaciu. Despre memoriile unor Dumitru Popescu și Paul Niculescu-Mizil, passons…

După ce trăise în schizofrenia minciunii totalitare, Paul Cornea a ales să trăiască în adevăr. Fără gesturi eroice, dar, în mod cert, fără abdicări penibile de la ceea ce îi apărea drept verticalitate. El și-a recucerit onoarea și a înțeles să o apere împotriva intruziunilor unui politic distructiv. A renunțat la sofismele cinice ale „rațiunii dialectice”. L-am comparat cu Mihai Șora și nu cred că am greșit. Cărturari umaniști și spirite liberale, cei doi știu unde duce divinizarea Istoriei. Când unii continuă să se excite la discursuri salvaționiste și să exalte colectivisme de varii culori ideologice, Paul Cornea și Mihai Șora apără drepturile individualității de a nu accepta dictatul niciunei instanțe care pretinde că deține cheia fericirii universale.

Nikolai Ivanovici Ejov, supranumit piticul sângeros, a fost executantul docil, de o morbidă eficiență birocratică, al ordinelor lui Stalin în anii Marii Terori. Succesorul lui Genrih Iagoda (executat în 1938), Ejov a fost lichidat în 1940 sub acuzații nu mai puțin suprarealiste decât cele formulate în cadrul anchetelor pe care le condusese el însuși. Biroul lui Stalin a fost în toți acei ani o veritabilă bucătărie a canibalului (spre a relua titlul unei faimoase cărți din anii ’70 de André Glucksmann).

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:06:24 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Citeam în Times Literary Supplement, numărul din 10 septembrie 2010, un interesant articol scris de Robert Chandler, traducătorul lui Vasili Grossman în engleză. Intitulat „Used Bullets: The Story of Nikolai Yezhov’s Adopted Daughter”, textul se referea la o povestire a autorului romanului „Viață și destin”, intitulată „Mama”. Scrisă în 1960, povestirea a circulat în samizdat și a fost publicată abia în perioada Gorbaciov. Cu maximă finețe psihologică și cu o impresionantă cunoaștere a detaliilor vieții politice și literare din Rusia stalinistă, Chandler examina destinul tragic al fiicei adoptive a cuplului Nikolai Ejov-Evghenia Solomonovna Ejova, cea care, la mijlocul anilor ’30 avea un „salon literar” frecventat de numeroase celebrități, între care Mihail Șolohov, Mihail Kolțov, Solomon Mikhoels și Isaac Babel (despre fiecare s-ar putea scrie, de fapt s-au și scris, volume întregi: Șolohov a supraviețuit, Babel și Kolțov au fost condamnați la moarte și executați ca spioni în 1940, Mikhoels a fost asasinat în 1948 din ordinul lui Stalin). A fost, într-adevăr, un salon blestemat. De altfel, Babel avusese la un moment dat o relație intimă cu Evghenia, în perioada în care aceasta lucra la Ambasada sovietică din Berlin (în 1932, înainte de căsătoria cu Ejov). Fiica adoptată, Natalia, avea să devină personajul central al povestirii lui Grossman.

În momentul în care Ejov a realizat iminentul final al carierei sale de polițist-șef al dictaturii staliniste (deci și certitudinea suprimării sale fizice), el a decis să divorțeze de Evghenia, sperând că acest lucru ar putea să o salveze. Spera, de asemenea, ca Natalia (devenită Nadejda în proza lui Grossman) să scape de prigoană. Lucrurile s-au precipitat, Evghenia s-a internat în spital, unde s-a sinucis, la 34 de ani, luând o supradoză de somnifere (oferite de fostul ei soț). Am scris la un moment dat despre sinuciderile din înalta nomenclatură comunistă, aveam să citesc apoi eseul din TLS care adăuga un nou caz pe lista celor care au decis să-și ia viața pentru a nu ajunge în camerele de tortură ale regimului comunist. Natalia fusese adoptată, dar se pare că era în realitate fie fiica lui Ejov, fie a Evgheniei. Oricum, ea a avut o relație de o imensă căldură cu cel mai detestat om din URSS (perioada cât a condus NKVD-ul a intrat în istorie sub numele de ejovscina). Pentru Natalia, Ejov era un părinte tandru, omul care o răsfăța și o mângâia, cu care juca de-a v-ați ascunselea. Într-un asemenea joc avea Natalia să ajungă în biroul personal al lui Ejov și să găsească într-un sertar un album cu fotografii de copii morți. Șocată, a alergat spre tatăl său, uitându-se în ochii săi. Șocul s-a transformat în spaimă. S-a aruncat în brațele dădacei care nu a știut să spună vreodată ce anume provocase acest moment îngrozitor. Scena apare în povestirea lui Grossman, unde dădaca îi răspunde lui Ejov că nu se știe ce-a putut să o panicheze atât de puternic: „Dumnezeu știe, este doar un copil”. Probabil că văzuse în ochii comisarului poporului pentru afacerile interne abisul dezumanizării absolute.

Când NKVD-ul l-a arestat pe Nikolai Ejov în aprilie 1939, în sertarul biroului său s-au găsit patru gloanțe de revolver înfășurate în hârtie pe care era scris de mână cu creionul: Zinoviev, Kamenev, Smirnov. Ivan Smirnov, unul dintre veteranii bolșevici care îl susținuseră pe Troțki în lupta cu Stalin, nu murise din prima împușcătură. Natalia a fost trimisă la un orfelinat, i s-a schimbat numele, a reușit să studieze acordeonul la o școală de muzică. A trăit mult timp în regiunea Kolyma, mega-lagărul de muncă forțată. Nu s-a măritat, dar a avut o fiică și mai mulți nepoți. Începând din anii ’60, a încercat pe toate căile reabilitarea tatălui ei în care n-a văzut decât o victimă a carnagiului organizat de Stalin. Grossman nu s-a întâlnit niciodată cu Natalia, dar a avut informații despre ea de la Zinaida Ordjonikidze, văduva înaltului demnitar bolșevic Sergo Ordjonikidze care s-a sinucis (din nou capitolul sinucideri!) în 1937. Nici în timpul lui Hrușciov, nici în era Gorbaciov și nici după aceea, Natalia nu a avut câștig de cauză. Pentru ea, Ejov a fost o victimă, un simplu instrument al adevăratului super-păpușar. Pentru milioane de oameni, a fost arhitectul celei mai înfiorătoare perioade de teroare cunoscută vreodată. Anul 1937 a fost anul triumfului lui Ejov peste piramida de cadavre născută nu din imaginația unui Vereşceaghin, ci din obsesiile paranoice ale lui Stalin, teoreticianul războiului social, al „ascuțirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism”. Nu este nimic de reabilitat în raport cu acest monstru, un veritabil, sinistru sociopat. Natalia trăiește în lumea amintirilor ei însângerate, în universul umbrelor tremurânde, al acelor ecouri surde despre care Grossman scria că „au fost repetate de multe ori și se sting acum în ceață”.

PS: Într-un număr New York Times din 20 septembrie 2010, necrologul văduvei lui Isaac Babel, Antonina Pirojkova, care a încetat din viață la 101 ani, în casa ei din Sarasota, Florida (s-a stabilit în SUA la mijlocul anilor ’90, alături de nepotul ei și de familia acestuia). În 1938, l-a însoțit la Lubianka pe autorul „Armatei de cavalerie”, s-au sărutat, iar ultimele lui cuvinte înainte de despărțirea finală au fost: „Ne vom revedea într-o bună zi”. Din acea clipă, viața care avea să devină în doi ani a văduvei lui Babel a fost dedicată salvării memoriei și operei acestui genial scriitor...