Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:27 0:00
Link direct

Intelectualii înșiși tind să se împartă de-a lungul unor clivaje tradiționale: sunt câțiva care promovează valorile liberale, care includ idei precum diversitate, particularism, diferență, toleranță și protecție pentru toate minoritățile. Sunt apoi alții care se lasă tentați de exaltarea unor substantive comune precum patrie, națiune, biserică și tradiție. Anumiți intelectuali rămân într-adevăr credincioși crezului disident potrivit căruia autonomia individului reprezintă alfa și omega unui spațiu public liber. Aceștia susțin o viziune incluzivă a națiunii bazată pe o identitate post-tradițională (și pe care Jürgen Habermas o definește ca patriotism constituțional, un concept dezvoltat mai apoi de Jan-Werner Müller). Alții cred că rădăcinile organice și legăturile etnice istorice, ba chiar rasiale, sunt cel puțin la fel de importante ca ideea unei comunități idealistice, kantiene, bazată pe valori civice și morale. Vechiul conflict dintre occidentalizați și populiști a reieșit la suprafață în toate aceste țări sub forma unei prăpastii crescânde între tendințele liberale și iliberale. Cum idealizarea trecutului pre-comunist tinde să devină contagioasă, intelectualii liberali sunt cei care le reamintesc concetățenilor lor că aceste noi mitologii nu pot duce la nimic altceva decât la obscurizarea adevărului și la noi dezastre. Făcând asta, ei provoacă mânia zeloților etnocentrici—adesea recrutați dintre foști staliniști—care îi acuză, așa cum se petrecuse și pe vremea vechiului regim, de „tulburarea păcii”. Rolul pe care l-a jucat intelectualul în lupta împotriva comunismului este adesea uitat în lumina tot mai crescândă a noii clase politice și manageriale care conține un procent însemnat de speculanți, profitori și alți pasionați de ascensiune socială cu orice preț.

Acest spectacol este uneori demoralizant: mai ales atunci când pot fi observați foști membri ai poliției secrete pozând drept democrați renăscuți; judecători „făcuți” sub regimul comunist, încă în profesie și clamând persecutarea foștilor disidenți, așa cum am văzut deja în Cehia; baroni ai centralizării economice și propagandiști leniniști convertiți în bancheri și moguli de presă galbenă (bulevardieră).

Intelectualii critici din aceste țări se confruntă acum cu amenințarea unei noi marginalități. Fosta lor centralitate venea din postura lor morală: ei erau bufoni la curtea marxistă, întruparea principiului negativ, elementul etern neliniștit care a încălcat regulile înghețate ale jocului. Comunismul a încercat să absoarbă și să conțină această dimensiune sedițioasă, a încercat să impună cenzura și auto-cenzura. Dar așa cum scria și Miklós Haraszti în The Velvet Prison, intelectualii critici își pot recupera demnitatea în roluri de artist nonconformist și de erou naiv. Cred că există prea puțin spațiu de manevră între aceste două posturi în lumea adesea indiferentă și brutală a postcomunismului.

Marketizarea culturii, cinismul galopant și abolirea subsidiilor de stat pentru arte a lăsat intelectualii într-o stare de dependență materială și asediu moral. Ei nu știu cu exactitate pentru ce anume să lupte; și dacă totuși știu, se întreabă dacă merită suferit pentru acea cauză. Pentru mulți, pare că vremea revoltei de tip Camus împotriva marilor injustiții ale lumii a trecut. Este, prin urmare, necesar să menționăm aici esențialul imperativ formulat de Arthur Koestler într-o înregistrare la BBC intitulată The Challenge of Our Time (Provocările timpului nostru) la începutul Războiului Rece (1947). Reflectând la dilema dintre utilitarism și moralitate, el scria:

„În acest tren, utilitarismul este motorul, moralitatea—frâna. Acțiunea celor două este mereu antagonistă. Nu putem lua o decizie abstractă în favoarea unuia sau celeilalte. Dar putem face reglaje temporare pe măsură ce trenul înaintează. Acum două sute de ani, în timpul ascensiunii laborioase a trenului din mlaștinile stătute ale Franței feudale în epoca Drepturilor Omului, decizia ar fi fost în favoarea motorului și împotriva frânei. Însă de prin a doua jumătate a secolului XIX, frânele noastre etice au fost din ce în ce mai neglijate până când dinamica totalitară a făcut motorul să o ia razna. Trebuie să frânăm sau vom deraia. Nu sunt sigur dacă ceea ce filosofii numesc absoluturi etice chiar există, dar sunt sigur că trebuie să acționăm ca și cum ele ar exista. Etica trebuie să fie eliberată din lanțurile ei utilitariste; cuvintele și faptele trebuie să fie judecate din nou pe baza propriilor merite și nu ca simple improvizații care să servească scopuri distante și nebuloase. Acele scări roase de carii nu duc către niciun paradis”. (vezi Arthur Koestler, The Trail of the Dinosaur and other Essays, New York: Macmillan, 1955, pp. 15-16)

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:39 0:00
Link direct

Experiențele redeșteptării politice în Europa Centrală și de Est au dat naștere unui statut special al intelectualilor. S-au simțit, în sfârșit, importanți și de neînlocuit. Pentru cei mai puțin activi politic dintre membrii societății, ei au reprezentat modele și voci ale adevărului. Acest lucru explică rolurile proeminente pe care le-au căpătat Andrei Saharov, Václav Havel, Andrei Pleșu, Bronisław Geremek, János Kis și alții care, în condiții mai puțin vitrege, nu ar fi devenit educatori ai cetății, ai polisului. În varii țări, aceștia s-au aflat oricum în poziții similare în lupta împotriva unor sisteme asemănătoare. Și pentru a rămâne loiali misiunii lor critice, au trebuit să adopte o atitudine opozitivă.

Discursul lor a permis emanciparea într-atât încât a demascat minciuna dominantă și i-a invitat pe oameni să trăiască în adevăr. Viziunea lor asupra politicii a fost fundamental anti-politică, adică anti-machiavelică. Ei au respins logica acceptării tacite și au propus în loc o logică a onoarei, revoltei și eliberării. În vreme ce sistemul încerca să penetreze toate aspectele vieții cu ale sale tentacule ideologice, intelectualii critici au oferit o viziune alternativă, sceptică față de orice alt adevăr absolut în afară de cel al libertății. S-au implicat astfel într-un joc periculos; au plătit cu ani de închisoare sau exil; și totuși, în cele din urmă, eforturile lor au fost răsplătite prin sprijin popular.

De aceea, este de înțeles faptul că în timpul fazei incipiente a postcomunismului, masele au aplaudat intelectualii și i-au numit sau votat pe mulți dintre ei în poziții de conducere. Scepticismul intelectualului față de politică a fost umbrit de un sentiment al datoriei față de îndeplinirea serviciului public. În Ungaria, János Kis a devenit președinte al Alianței Democraților Liberi, Miklós Haraszti a servit ca membru al parlamentului, așa cum a făcut-o și Andrei Saharov în fosta Uniune Sovietică. Alegerea lui Václav Havel ca președinte al țării sale și numirile lui Andrei Pleșu și Bronisław Geremek ca miniștri de Externe au părut lucruri naturale.

Acum, cu toate acestea, politica din Europa Centrală și de Est a intrat într-o etapă diferită, născând noi provocări pentru intelectuali. Vechea diviziune dintre „ei” și „noi” a fost înlocuită de tensiuni mai specifice. Liberalismul este atacat de la extrema dreaptă și extrema stângă, lăsând intelectualii într-o crescândă izolare. Aceiași disidenți care mai ieri erau ridicați în slăvi sunt azi văzuți ca „stângiști subliminali”. Să ne gândim la atacurile din Polonia împotriva lui Adam Michnik, care a îndrăznit să-și rostească rezervele cu privire la campania pro-lustrație a fraților Kaczyński și a suporterilor acestora.

Cel mai tulburător lucru dintre toate este faptul că dintre cei ce au denunțat cel mai vocal intelectualii sunt oameni care nu au făcut nimic pentru a sfida continuumul de dominare în vremurile dictaturii comuniste. Aș putea elabora enorm pe baza atacurilor la adresa Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România: au venit atât de la stânga, cât și de la dreapta, de la comuniști impenitenți și de la neo-fasciști, de la fundamentaliști religioși și de la foste unelte ale Securității. Iar și iar, am auzit refrenul: Cine sunt acești intelectuali care ne dau nouă lecții? Un refren care se face ecoul atâtor atitudini similare din vremea când Émile Zola scria J’accuse...!

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG