Vladimir Tismăneanu

Embed Răspândește

Pagini de istorie

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:03:33 0:00

Link direct

• 64 kbps | MP3

Player pop-out

Minima moralia: A ierta nu înseamnă a uita, însă a uita este de neiertat. Am scris aceste cuvinte la începutul anilor ’90, când totul părea haotic și năucitor. Mi le asum și azi. PSD-ul a boicotat ședința camerelor reunite ale Parlamentului României din 18 decembrie 2006. Cu câteva zile înaintea publicării Raportului Final, Ion Iliescu și amicii săi, inclusiv Mircea Geoană, au atacat infam Comisia Prezidențială. Era vorba, cum a scris profesorul Ioan Stanomir, de un act refondator și reparator pe care acești indivizi nu-l puteau accepta nici în ruptul capului. Politrucul bolșevic ne-a numit „un grup de scribălăi”. Pe mine m-a calificat drept „cățelul lui Băsescu”. Regele Mihai și Regina Ana au fost alături de noi. Pe 19 decembrie am primit un telefon: eram invitați, Mary, Adam și cu mine, să mergem pentru câteva zile la Săvârșin. Nu am putut, urma să plecăm la Timișoara. Dar am fost profund onorat și mișcat. Nu era o gentilețe convențională, ci un gest de activă, reală solidaritate. Una de viziune și de principii. În mod cert, atât Ion Iliescu, cât și Regele Mihai au înțeles exact ce-a însemnat condamnarea dictaturii comuniste drept ilegitimă și criminală. Sunt lucruri ce trebuie rostite apăsat. Sunt lucruri ce nu trebuie sub nicio formă ignorate, minimalizate ori uitate...

„Ole, ole, ole, Frontul ăsta ce mai e? PCR!” Eram la Washington în 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu, cred că era și Principesa Margareta, eu. Se desfășura o conferință despre democratizare organizată de National Endowment for Democracy, a vorbit, între alții, Leszek Kołakowski. Trecură anii, Mihai Botez nu mai este printre noi, cu Marian m-am întâlnit la București de câteva ori, am reluat discuțiile de-odinioară, am fost adeseori deconcertat de tribulațiile sale. L-am revăzut des în acești ani pe Nicolae Manolescu. A făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu are rost să spun ce-am făcut eu în acești ani, se cam știe. Convins că regulile jocului s-au schimbat în decembrie 1989, Mihai Botez a devenit ambasador, mai întâi la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viață în vara anului 1995. Cred că era de-acum deziluzionat. Familia regală a revenit în țară, au urmat derutantele contacte cu Iliescu, Năstase, ba chiar și, mai nou, Dragnea. Regina a plecat în lumea drepților, Regele agonizează în Elveția, „prințul” Duda îi interzice Prințului Nicolae accesul în vila în care bunicul său își trăiește ultimele zile. Casa Regală, adică familia Duda, emite comunicate. Iliescu, pesemne, a scris de-acum un omagiu redactat în singura limbă pe care o cunoaște la perfecție: limba de lemn...

Regele Mihai nu aparține doar familiei care semnează Casa Regală. El este parte din istoria onoarei la români. Aparține acestei națiuni civice pe care a iubit-o și pe care a reprezentat-o în împrejurări tragice. Decenii de-a rândul, cetățenii României s-au regăsit și au găsit rațiuni de a spera în mesajele de Crăciun și Anul Nou transmise de Rege prin Radio Europa Liberă. Evident, legal, Casa Regală, adică familia Duda, poate proceda așa cum vedem că o face. Dar legalitatea nu se confundă cu legitimitatea. Iar noi suntem destui care avem mari probleme morale la acest din urmă capitol...

Leszek Kołakowski anunța astfel declinul tentațiilor oraculare și regresia acelei boli care poate fi numită idolatria politicii: „Există mult mai puțină voință de a oferi sprijin necondiționat ideologiilor defuncte și mai multă înclinație pentru distanțarea de chestiunile politice, dublată de consecința logică a retragerii în zone mai sigure și mai specializate. Ca urmare, probabil că avem acum mai puțini lunatici și escroci influenți, dar și mai puțini mentori intelectuali”. (vezi Leszek Kołakowski, Modernity on Endless Trial, Chicago: University of Chicago Press, 1990)

Personal, consider că intelectualii chiar au șansa de a fi direct implicați în reformarea sferei publice în Europa postcomunistă și pretutindeni. Ei trebuie să-și ia în primire rolul vital de pedagogi civici. Tot ei abordează situațiile alarmante înarmați cu experiența a patru decenii de umilințe, autoflagelări și renașteri morale. Ei vestesc înțelepciunea neconvențională în calitate de spărgători de tabuuri și practicanți ai unei arte politice diferite.

Câtă vreme nu există o clasă politică credibilă, câtă vreme partidele politice rămân incapabile să formuleze interese distincte în lumina unor ideologii distincte, intelectualii vor rămâne necesari în continuarea tranziției democratice. Conștientizarea propriei lor indispensabilități explică de ce anume nu capitulează intelectualii publici. Pentru că au făcut atât de mult pentru prezervarea valorilor comunicării libere încât nu pot pur și simplu să abandoneze corabia și să lase sfera publică pe mâna aventurierilor, mafioților și șarlatanilor. Este adevărat că această dedicare în slujba politicii presupune ca intelectualii să se profesionalizeze, iar unii dintre ei ar putea să trebuiască să renunțe la timpul pe care îl acordă creației artistice. Dar este acest sacrificiu mai puțin meritoriu decât cel pe care l-au făcut intelectualii în timpul vechiului regim?

Este extrem de important ca intelectualii să fie critici cu derapajele morale ce pun în pericol democrațiile lipsite de experiență. Ei sunt cei care au suferit cel mai dramatic consecințele limitărilor libertăților de bază, în special libertatea informației și a expresiei, și nu avem de ce crede că ei vor uita atât de repede prețul pe care au trebuit să-l plătească pentru aceste lipsuri. Dacă ei trebuie să evite tentațiile auto-gratificării, tot ei trebuie să evite și sentimente de impotență istorică autoinduse. Deși nu sunt nici pe departe atotputernici, intelectualii liberali din regimurile postcomuniste rămân depozitarii speranței democratice. Ei sunt cei care pot preveni derapajul către excese tribaliste și le pot reaminti concetățenilor lor faptul că revoluțiile din 1989 nu au avut loc pentru a crea noi penitenciare pentru gânditorii non-conformiști. Nefiind nici complet învingători, nici complet perdanți, intelectualii pot preveni degenerarea revoluțiilor democratice într-o luptă extraordinară pentru resurse, reglări de conturi mai vechi, pentru suprimarea ori falsificarea grotescă a entuziasmului de masă.

Este încă prea devreme pentru a scrie necrologul intelighenției critice est-europene. Fără aceste contribuții, revoluțiile glorioase ale anului 1989 ar fi fost mai puțin grandioase. Abdicarea de la ele ar afecta foarte serios șansele democrației într-o regiune încă frământată de resentimente atavice și spaime premoderne.

În fine, pare că asistăm la o renaștere a mișcărilor etnocentrice, care pot fi văzute inclusiv în state foarte prospere, acolo unde votul în această direcție ajunge la zece, cincisprezece procente din totalul populației. Cred că a fost unul dintre miturile sociologiei acela conform căruia prosperitatea economică și alte evoluții ale modernizării suprimă în vreun chip un număr de nostalgii și nevoi mitologice, așa cum s-a văzut chiar în Europa de Vest în ultimul timp—varietăți de noi ori vechi naționalisme care i-au neliniștit pe mulți oameni.