Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:34 0:00
Link direct

În unele țări, intelectualii au fost de un foarte mare ajutor și productivi, deși din perspectiva noastră, cea democrată, aș spune că unii dintre ei au fost contraproductivi. Intelectualii au fost producători nu doar de simboluri și mitologii în numele democrației, ci și împotriva ei.

Generația de aur a intelighenției românești din perioada interbelică, incluzându-i pe unii dintre luminați despre care s-a mai scris, precum Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, a produs idei care erau despre ceea ce aș numi o revoluție mistică. A existat o astfel de revoluție mistică, cel puțin în imaginație, și nu doar în România. A fost o revoltă împotriva rațiunii și o tentativă de a renaște sacrul în opoziție cu Istoria. A existat apoi o însemnată contagiune antidemocratică mimetică în Europa Centrală și de Est. Multe din tendințele iliberale care au prosperat în perioada interbelică în întreaga regiune au fost importate din Occident și adaptate după idei care au tins, până la urmă, să fie mai întâi predominante în Europa de Vest. Mulți intelectuali europeni occidentali, cu excepția câtorva precum Thomas Mann și Herman Hesse, au îmbrățișat o specie sau alta a crezului antidemocratic. Dogma prevalentă în rândurile intelighenției de atunci a fost aceea conform căreia democrația este coruptă și putridă, și că nu poate rezolva niciun fel de probleme. Aceste idei au pătruns și în scrierile antiparlamentare și antidemocratice ale tânărului Eliade sau tânărului Cioran. Îi citiseră pe Sorel, Papini, Evola, Klages, Spengler, Heidegger și Maurras și detestau „filistina” democrație. Au prețuit un elan vital și au disprețuit mediocritatea burgheză.

Mesajul care vine acum dinspre Vest este diferit, pentru că, mă gândesc, intelighenția din Occident a ajuns la un fel de compromis. Sper că va fi unul de termen lung, cu valorile democrației liberale.

În Europa de Est și de Vest, precum și în America, termenul „liberalism” este, desigur, unul foarte ambiguu. Mulți oameni înțeleg diferite lucruri când se referă azi la el. Într-o anume publicație, am văzut că intelectualilor liberali li s-a dat o definiție mai mult sau mai puțin morală, că erau cei care cred în societatea deschisă și apără și încearcă să protejeze valorile unei astfel de societăți. Mă întorc la una din cărțile mele preferate, Ralf Dahrendorf cu a sa Reflections on the Revolutions in Europe. Accept definiția sa a liberalismului ca fiind pe un anumit palier o dimensiune contractuală a unei noi societăți, bazat pe ceea ce numește el politică constituțională. Suntem de acord că valoarea absolută a unei societăți este să accepte faptul că indivizii trebuie să fie protejați, că minoritățile trebuie să fie apărate și că nu ar trebui nicicând acceptată o violare a drepturilor omului. Dahrendorf identifică o dihotomie între valori constituționale și ceea ce el numește politică normală. Aș plasa liberalismul economic la nivelul politicii formale, ca opus acelor valori liberale care aparțin politicii constituționale. Vedem această dihotomie apărând într-un număr de locuri, dar situația este mult mai pronunțată în Rusia. Acolo, acei intelectuali asociați cu piața liberă și abordarea terapiei de șoc în reforma economică sunt percepuți de un grup important al intelighenției ruse ca străine de pământul rusesc și care creează probleme ce vor ruina comunitatea rusească pe termen lung (ș.a.m.d.).

Nu cred că am un răspuns exact la aceste frământări. Există încă multă confuzie teoretică în regiune, dar și programe politice și economice serioase. Deplâng lipsa partidelor politice—există destule formațiuni care își spun partide, dar care nu sunt grupuri coagulate în jurul unor interese specifice. Acest lucru se întâmplă parțial pentru că vechiul regim a atomizat într-atât de mult societatea. Un alt factor limitativ este acela că în Europa de Est există o serie de partide care au evoluat în afara nou formatelor parlamente, sau înainte ca aceste parlamente să existe. Prin contrast, în Occident, partidele și-au construit identitățile ca parte integrantă a parlamentelor; au devenit ceea ce sunt azi pentru că au fost implicate în logica parlamentară.

Pagini de istorie
Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:03:33 0:00
Link direct

Minima moralia: A ierta nu înseamnă a uita, însă a uita este de neiertat. Am scris aceste cuvinte la începutul anilor ’90, când totul părea haotic și năucitor. Mi le asum și azi. PSD-ul a boicotat ședința camerelor reunite ale Parlamentului României din 18 decembrie 2006. Cu câteva zile înaintea publicării Raportului Final, Ion Iliescu și amicii săi, inclusiv Mircea Geoană, au atacat infam Comisia Prezidențială. Era vorba, cum a scris profesorul Ioan Stanomir, de un act refondator și reparator pe care acești indivizi nu-l puteau accepta nici în ruptul capului. Politrucul bolșevic ne-a numit „un grup de scribălăi”. Pe mine m-a calificat drept „cățelul lui Băsescu”. Regele Mihai și Regina Ana au fost alături de noi. Pe 19 decembrie am primit un telefon: eram invitați, Mary, Adam și cu mine, să mergem pentru câteva zile la Săvârșin. Nu am putut, urma să plecăm la Timișoara. Dar am fost profund onorat și mișcat. Nu era o gentilețe convențională, ci un gest de activă, reală solidaritate. Una de viziune și de principii. În mod cert, atât Ion Iliescu, cât și Regele Mihai au înțeles exact ce-a însemnat condamnarea dictaturii comuniste drept ilegitimă și criminală. Sunt lucruri ce trebuie rostite apăsat. Sunt lucruri ce nu trebuie sub nicio formă ignorate, minimalizate ori uitate...

„Ole, ole, ole, Frontul ăsta ce mai e? PCR!” Eram la Washington în 1991, la hotelul Omni Shoreham: Regele Mihai, Regina Ana, Mihai Botez, Nicolae Manolescu, Marian Munteanu, Dorin Tudoran, Mirela Roznoveanu, cred că era și Principesa Margareta, eu. Se desfășura o conferință despre democratizare organizată de National Endowment for Democracy, a vorbit, între alții, Leszek Kołakowski. Trecură anii, Mihai Botez nu mai este printre noi, cu Marian m-am întâlnit la București de câteva ori, am reluat discuțiile de-odinioară, am fost adeseori deconcertat de tribulațiile sale. L-am revăzut des în acești ani pe Nicolae Manolescu. A făcut parte din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Nu are rost să spun ce-am făcut eu în acești ani, se cam știe. Convins că regulile jocului s-au schimbat în decembrie 1989, Mihai Botez a devenit ambasador, mai întâi la ONU, apoi la Washington. S-a stins din viață în vara anului 1995. Cred că era de-acum deziluzionat. Familia regală a revenit în țară, au urmat derutantele contacte cu Iliescu, Năstase, ba chiar și, mai nou, Dragnea. Regina a plecat în lumea drepților, Regele agonizează în Elveția, „prințul” Duda îi interzice Prințului Nicolae accesul în vila în care bunicul său își trăiește ultimele zile. Casa Regală, adică familia Duda, emite comunicate. Iliescu, pesemne, a scris de-acum un omagiu redactat în singura limbă pe care o cunoaște la perfecție: limba de lemn...

Regele Mihai nu aparține doar familiei care semnează Casa Regală. El este parte din istoria onoarei la români. Aparține acestei națiuni civice pe care a iubit-o și pe care a reprezentat-o în împrejurări tragice. Decenii de-a rândul, cetățenii României s-au regăsit și au găsit rațiuni de a spera în mesajele de Crăciun și Anul Nou transmise de Rege prin Radio Europa Liberă. Evident, legal, Casa Regală, adică familia Duda, poate proceda așa cum vedem că o face. Dar legalitatea nu se confundă cu legitimitatea. Iar noi suntem destui care avem mari probleme morale la acest din urmă capitol...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG