Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Leszek Kołakowski anunța astfel declinul tentațiilor oraculare și regresia acelei boli care poate fi numită idolatria politicii: „Există mult mai puțină voință de a oferi sprijin necondiționat ideologiilor defuncte și mai multă înclinație pentru distanțarea de chestiunile politice, dublată de consecința logică a retragerii în zone mai sigure și mai specializate. Ca urmare, probabil că avem acum mai puțini lunatici și escroci influenți, dar și mai puțini mentori intelectuali”. (vezi Leszek Kołakowski, Modernity on Endless Trial, Chicago: University of Chicago Press, 1990)

Personal, consider că intelectualii chiar au șansa de a fi direct implicați în reformarea sferei publice în Europa postcomunistă și pretutindeni. Ei trebuie să-și ia în primire rolul vital de pedagogi civici. Tot ei abordează situațiile alarmante înarmați cu experiența a patru decenii de umilințe, autoflagelări și renașteri morale. Ei vestesc înțelepciunea neconvențională în calitate de spărgători de tabuuri și practicanți ai unei arte politice diferite.

Câtă vreme nu există o clasă politică credibilă, câtă vreme partidele politice rămân incapabile să formuleze interese distincte în lumina unor ideologii distincte, intelectualii vor rămâne necesari în continuarea tranziției democratice. Conștientizarea propriei lor indispensabilități explică de ce anume nu capitulează intelectualii publici. Pentru că au făcut atât de mult pentru prezervarea valorilor comunicării libere încât nu pot pur și simplu să abandoneze corabia și să lase sfera publică pe mâna aventurierilor, mafioților și șarlatanilor. Este adevărat că această dedicare în slujba politicii presupune ca intelectualii să se profesionalizeze, iar unii dintre ei ar putea să trebuiască să renunțe la timpul pe care îl acordă creației artistice. Dar este acest sacrificiu mai puțin meritoriu decât cel pe care l-au făcut intelectualii în timpul vechiului regim?

Este extrem de important ca intelectualii să fie critici cu derapajele morale ce pun în pericol democrațiile lipsite de experiență. Ei sunt cei care au suferit cel mai dramatic consecințele limitărilor libertăților de bază, în special libertatea informației și a expresiei, și nu avem de ce crede că ei vor uita atât de repede prețul pe care au trebuit să-l plătească pentru aceste lipsuri. Dacă ei trebuie să evite tentațiile auto-gratificării, tot ei trebuie să evite și sentimente de impotență istorică autoinduse. Deși nu sunt nici pe departe atotputernici, intelectualii liberali din regimurile postcomuniste rămân depozitarii speranței democratice. Ei sunt cei care pot preveni derapajul către excese tribaliste și le pot reaminti concetățenilor lor faptul că revoluțiile din 1989 nu au avut loc pentru a crea noi penitenciare pentru gânditorii non-conformiști. Nefiind nici complet învingători, nici complet perdanți, intelectualii pot preveni degenerarea revoluțiilor democratice într-o luptă extraordinară pentru resurse, reglări de conturi mai vechi, pentru suprimarea ori falsificarea grotescă a entuziasmului de masă.

Este încă prea devreme pentru a scrie necrologul intelighenției critice est-europene. Fără aceste contribuții, revoluțiile glorioase ale anului 1989 ar fi fost mai puțin grandioase. Abdicarea de la ele ar afecta foarte serios șansele democrației într-o regiune încă frământată de resentimente atavice și spaime premoderne.

În fine, pare că asistăm la o renaștere a mișcărilor etnocentrice, care pot fi văzute inclusiv în state foarte prospere, acolo unde votul în această direcție ajunge la zece, cincisprezece procente din totalul populației. Cred că a fost unul dintre miturile sociologiei acela conform căruia prosperitatea economică și alte evoluții ale modernizării suprimă în vreun chip un număr de nostalgii și nevoi mitologice, așa cum s-a văzut chiar în Europa de Vest în ultimul timp—varietăți de noi ori vechi naționalisme care i-au neliniștit pe mulți oameni.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:18 0:00
Link direct

După ce inițial au fost apreciați pentru pozițiile lor critice, intelectualii democratici sunt din nou denigrați. Pot veni cu trei exemple: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Horia-Roman Patapievici. Acești trei intelectuali au apărat în scrierile lor exact valorile hărțuite ale umanismului european și au scris critic despre încercările de deificare (reificare) a identității ca valoare absolută. Ei au apărat drepturile individului ca fundament non-negociabil al unei lumi în care speranța încă mai are sens. Pleșu a expus în mod continuu coruperea limbajului politic prin acești demagogi lipsiți de jenă care se pretind virtuoși tribuni. El a articulat o etică a demnității în opoziție cu narcisismul bombastic, cinismul agresiv și obnubilarea sistematică a memoriei (vezi și Andrei Pleșu, Obscenitatea publică, București: Humanitas, 2005). Liiceanu a publicat mai multe cărți și manifeste publice în care critica foarte ferm poluarea exasperantă a spațiului public prin acești lachei ai vechiului regim (vezi și Gabriel Liiceanu, Despre ură, București: Humanitas, 2007). Deloc surprinzător, acești mârșavi impenitenți s-au regrupat și l-au acuzat pe cel mai avizat traducător și interpret al lui Heidegger în română de plagiat. Când Patapievici și-a publicat iluminanta carte despre ceea ce el numește „omul recent” (făptura care și-a pierdut simțul moral și transcendența spirituală), a fost violent atacat de către custozi auto-proclamați ai unei ciudate versiuni postcomuniste a corectitudinii politice (vezi H.-R. Patapievici, Omul recent, București: Humanitas, 2004).

Așa cum nota adesea și Václav Havel, ultimul punct de referință în climatul politic postcomunist al cinismului generalizat, urii și intoleranței este încă de găsit în căutarea antipolitică a unei vieți în adevăr. Din nou, intelectualii se găsesc într-o poziție ambivalentă (vezi Václav Havel, Summer Meditations, New York: Vintage Books, 1993). Ei au fost cei care au condus lupta împotriva comunismului mitocratic. Ei au împrăștiat nimbul util doar sieși al sistemului și au pornit o căutare morală a adevărului care i-a convins pe mulți să-și riște viețile și să iasă în stradă. Tot ei au contribuit în mod decisiv la spulberarea auto-suficienței elitelor. Poate fi spus că intelectualii au fost groparii marxismului instituționalizat. Respingerea lor anti-autoritară a paradigmelor utopice au generat un stil politic bazat pe încredere și dialog, care a ajutat ca multe dintre revoluții să evite violența și vărsarea de sânge. În zilele noastre, din nou, meritele lor sunt puse sub semnul întrebării de către indivizi care nu au un trecut disident, ale căror singure însușiri sunt acelea de a ști cum să profite de oportunități tip bandwagon.

Faptul că intelighenția critică a îmbrățișat un etos individualist a influențat într-o mare măsură orientarea democratică a transformărilor revoluționare. Intelectualii critici au presupus că prin detectarea capcanelor istoricismului marxist, cu al său potențial totalitar, vor putea să anuleze, să distrugă factorii ispititori din toate ideologiile. Acest lucru, cum s-a văzut, a fost o iluzie. În lumea postcomunistă, mulți oameni sunt atrași de crezuri rudimentare și adesea autoritare. Vedem apărând doctrine care sunt legate de rasism, naționalism turbat și corporatism social. Mai contează, așadar, intelectualii în lumea politică postcomunistă? Sau are dreptate Leszek Kołakowski atunci când observă că dezamăgirea intelighenției față de teleologiile redemptiv-apocaliptice a dus la împuținarea pozițiilor profetice? Nu vom putea răspunde decât dacă rămânem dedicați valorilor întrupate atât de generos de acești intelectuali critici...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG