Pe 7 noiembrie 1917 (25 octombrie pe stil vechi), bolșevicii răsturnau guvernul provizoriu, preluau puterea și instaurau guvernarea totalitară (primul sistem cu partid unic din istorie). Lenin a numit-o „dictatura proletariatului”. Domnia legii și moralitatea tradițională erau repudiate ca „ipocrizie burgheză”. Competiția politică dintre partide și alegerile libere și corecte, condițiile vitale pentru o democrație modernă, erau pentru Lenin și tovarășii săi o formă de „cretinism parlamentar”. Curând după aceea, a devenit limpede că noul regim impusese o dictatură nemiloasă asupra proletariatului. Anterior acestui moment, în luna februarie, regimul țarist fusese răsturnat de forțele democratice ale Rusiei. Prin urmare, au existat două revoluții ruse în 1917: cea liberală, prima, și cea bolșevică (totalitară), în octombrie.
Prima revoluție a garantat drepturi politice și proprietate privată. Cea de-a doua, le-a strivit pe ambele. Odată ajunși la putere, bolșevicii au abolit libertățile civile, au persecutat dușmanii reali și imaginari, au desființat Adunarea Constituantă, au interzis toate partidele politice cu excepția (de scurtă durată) a aliaților lor, socialiștii revoluționari de stânga. Puciul din octombrie, pus la cale, în primul rând, de Lenin și Troțki, a dus la suprimarea libertăților câștigate prin Revoluția din februarie. Sloganul lui Lenin „Toată puterea consiliilor (sovietelor)!” însemna, de fapt, toată puterea partidului său. Sau, mai degrabă, toată puterea grupului restrâns care pretindea să vorbească în numele partidului, al clasei muncitoare, al poporului. Bolșevismul a însemnat decesul persoanei legale și persoanei morale. A reprezentat ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea a fi o agresiune continuă împotriva omului interior...
A proslăvi „ipoteza leninistă” și revoluția bolșevică ca puncte de referință pentru o stângă resuscitată este deopotrivă cinic și absurd. Este dezgustător din punct de vedere moral. Oare de câte ori trebuie să repetăm ce anume a însemnat bolșevismul pentru Rusia și pentru celelalte „republici sovietice” (așa cum a remarcat Boris Souvarine, ele nu erau nici sovietice, nici republici)? Împrumutând titlul unei faimoase cărți scrisă de marele istoric Norman Cohn despre nocivele „Protocoale ale Înțelepților Sionului”, ipoteza leninistă a constituit un mandat pentru genocid...
Cel care l-a sfidat pe Lenin: Evreu ortodox, avocat și politician socialist, Isaac Nachman Steinberg (1888—1957) a avut vederi politice care erau esențialmente anarhiste, deși s-a văzut pe sine ca pe un eser de stânga (socialist revoluționar) sau narodnic de stânga. Eserii ruși de stânga propuneau o federație fundamental descentralizată a sindicatelor muncitorești, consiliilor și cooperativelor, ai căror delegați sunt aleși într-o democrație directă și care pot fi revocați în orice moment. Steinberg a ocupat funcția de comisar al poporului pe probleme de justiție în primul guvern al lui Lenin. Când și-a dat seama de magnitudinea înfiorătoare a terorii, l-a confruntat direct pe Lenin, spunând că a crezut că este numit în funcția de șef al comisariatului poporului pentru justiție, nu pentru exterminări sociale. Lenin i-a răspuns tăios că tocmai aceasta este misiunea sa, dar că nimeni nu o poate afirma public. Steinberg a fost arestat în februarie 1919. Cam atât despre justiția sovietică... Născut, cum spuneam, pe 13 iulie 1888 în Daugavpils, Letonia (Imperiul rus), Steinberg a murit pe 2 ianuarie 1957, în New York City. Fiul său, Leo Steinberg, a ajuns unul din cei mai influenți istorici de artă occidentali din cea de-a doua jumătate a secolului XX.