Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:46 0:00
Link direct

Aș dori să lansez o discuție despre dilemele morale ale intelectualilor est-europeni. Vreme de mai mult de patru decenii, intelectualii est-europeni au putut fi încadrați într-o anume categorie sociologică și politică. Ei au împărtășit trăsături care i-au distins de colegii lor din Occident: asumarea existenței valorilor morale, reticența în a susține chiliasme utopice, scepticismul în privința paradigmelor redemptive și respingerea colectivismului în oricare din încarnările sale. În multe cazuri, politica în sine era privită drept un exercițiu degradant întru ipocrizie. Vorbesc aici, desigur, de tipul ideal al intelectualului critic și nu de pătura controlată de partid a mandarinilor ideologici. Deși statutul intelighenției sub comunism a fost ambiguu iar rolul său controversat și adesea disputat, i-a fost conferită o poziție privilegiată în contextul pretențiilor monopoliste și totalizante ale doctrinei oficiale din Europa Centrală și de Est.

Fenomenologia vieții intelectuale în Europa de Est include subscrierea la ceea ce Miłosz a numit „Noua credință” și apoi despărțirea de aceasta, demascarea comunismului ca Mare Minciună. Intelectualii critici din Europa de Est au devenit custozi ai memoriei: una din principalele dezbateri din cadrul Cercului Petőfi în vara anului 1956 a fost despre istoria partidului. În 1968, intelectualii praghezi au atacat edificiul minciunilor ridicat de megafoanele comuniste și au solicitat o analiză dezinhibată a celor două decenii anterioare acelui moment. Totalitarismul, o știm de la Hannah Arendt și George Orwell, înseamnă o agresiune continuă împotriva memoriei și a adevărului. Adevărul este practic abolit în numele „perspectivei de clasă”. Partiinost-ul lui Lenin a însemnat în mod esențial suprimarea însăși ideii de valori absolute. Spontaneitatea (stikhiinost) apărea drept păcat capital iar partizanii acesteia erau denunțați ca dușmani ai poporului (o categorie pe care bolșevicii o împrumutaseră din lexiconul iacobin). A fost un efect al statutului lor remarcabil faptul că intelectualii au părut să joace un rol vital în dezmembrarea vechilor structuri de guvernare, în denunțarea înșelătoarei legitimități a regimurilor leniniste și în imaginarea strategică a unui teritoriu emancipat al comunicării libere.

Arthur Koestler avea dreptate când scria în prefața memoriilor lui Gyula Háy: „Este un fapt care sună ciudat, dacă nu chiar incredibil, urechilor occidentale, ideea că cea mai dramatică insurgență populară din istoria postbelică a fost inițiată de către o mână de scriitori: romancieri, dramaturgi, jurnaliști, critici literari... Acolo unde există libertate de expresie, toată lumea poate gândi independent de ceea ce simte, și nu există nicio virtute particulară atașată acestui lucru; și nici măcar intelectualii nu mai sunt atât de prețuiți. Dar acolo unde opiniile sunt înregimentate, fie că e vorba de Rusia țaristă ori de Ungaria anului 1956, orice voce independentă, dacă reușește să se facă auzită, poartă cu sine un potențial exploziv. De aici și ecourile profunde, reverberante ale unor Pasternak, Soljenițîn, sau ale vocii Uniunii Scriitorilor maghiari în timpul acelei reuniuni budapestane dătătoare de speranță și promisiuni” (vezi Gyula Háy, Born 1900, La Salle, Ill.: Library Press Book, 1973, p. 13).

Mirajul comunismului era legat de promisiunea lui universalistă, așa cum a fost demonstrat de discuția iluminantă a poetului polonez Aleksander Wat despre fraternitate ca ingredient al farmecelor demonice ale comunismului (vezi cartea Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Convorbiri cu Czesław Miłosz, apărută la Humanitas în 2014). Ruptura a survenit tocmai pentru că intelectualii s-au simțit trași pe sfoară, abuzați, trădați. „Zeul care a dat greș” era o metaforă atât pentru naivitate, cât și pentru deșteptare. Nu vom obosi vreodată relatând povestea intelectualilor care mai întâi și-au trădat misiunea (aceea de a apăra adevărul cu toate riscurile) și apoi și-au recucerit demnitatea ca gropari ai dogmelor marxiste.

Așteptați
Embed

Nici o sursă media

0:00 0:04:27 0:00
Link direct

Pe 7 noiembrie 1917 (25 octombrie pe stil vechi), bolșevicii răsturnau guvernul provizoriu, preluau puterea și instaurau guvernarea totalitară (primul sistem cu partid unic din istorie). Lenin a numit-o „dictatura proletariatului”. Domnia legii și moralitatea tradițională erau repudiate ca „ipocrizie burgheză”. Competiția politică dintre partide și alegerile libere și corecte, condițiile vitale pentru o democrație modernă, erau pentru Lenin și tovarășii săi o formă de „cretinism parlamentar”. Curând după aceea, a devenit limpede că noul regim impusese o dictatură nemiloasă asupra proletariatului. Anterior acestui moment, în luna februarie, regimul țarist fusese răsturnat de forțele democratice ale Rusiei. Prin urmare, au existat două revoluții ruse în 1917: cea liberală, prima, și cea bolșevică (totalitară), în octombrie.

Video de arhivă: Rusia şi Revoluţia bolşevică
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:02:33 0:00

Prima revoluție a garantat drepturi politice și proprietate privată. Cea de-a doua, le-a strivit pe ambele. Odată ajunși la putere, bolșevicii au abolit libertățile civile, au persecutat dușmanii reali și imaginari, au desființat Adunarea Constituantă, au interzis toate partidele politice cu excepția (de scurtă durată) a aliaților lor, socialiștii revoluționari de stânga. Puciul din octombrie, pus la cale, în primul rând, de Lenin și Troțki, a dus la suprimarea libertăților câștigate prin Revoluția din februarie. Sloganul lui Lenin „Toată puterea consiliilor (sovietelor)!” însemna, de fapt, toată puterea partidului său. Sau, mai degrabă, toată puterea grupului restrâns care pretindea să vorbească în numele partidului, al clasei muncitoare, al poporului. Bolșevismul a însemnat decesul persoanei legale și persoanei morale. A reprezentat ceea ce poetul polonez Alexander Wat numea a fi o agresiune continuă împotriva omului interior...

A proslăvi „ipoteza leninistă” și revoluția bolșevică ca puncte de referință pentru o stângă resuscitată este deopotrivă cinic și absurd. Este dezgustător din punct de vedere moral. Oare de câte ori trebuie să repetăm ce anume a însemnat bolșevismul pentru Rusia și pentru celelalte „republici sovietice” (așa cum a remarcat Boris Souvarine, ele nu erau nici sovietice, nici republici)? Împrumutând titlul unei faimoase cărți scrisă de marele istoric Norman Cohn despre nocivele „Protocoale ale Înțelepților Sionului”, ipoteza leninistă a constituit un mandat pentru genocid...

Cel care l-a sfidat pe Lenin: Evreu ortodox, avocat și politician socialist, Isaac Nachman Steinberg (1888—1957) a avut vederi politice care erau esențialmente anarhiste, deși s-a văzut pe sine ca pe un eser de stânga (socialist revoluționar) sau narodnic de stânga. Eserii ruși de stânga propuneau o federație fundamental descentralizată a sindicatelor muncitorești, consiliilor și cooperativelor, ai căror delegați sunt aleși într-o democrație directă și care pot fi revocați în orice moment. Steinberg a ocupat funcția de comisar al poporului pe probleme de justiție în primul guvern al lui Lenin. Când și-a dat seama de magnitudinea înfiorătoare a terorii, l-a confruntat direct pe Lenin, spunând că a crezut că este numit în funcția de șef al comisariatului poporului pentru justiție, nu pentru exterminări sociale. Lenin i-a răspuns tăios că tocmai aceasta este misiunea sa, dar că nimeni nu o poate afirma public. Steinberg a fost arestat în februarie 1919. Cam atât despre justiția sovietică... Născut, cum spuneam, pe 13 iulie 1888 în Daugavpils, Letonia (Imperiul rus), Steinberg a murit pe 2 ianuarie 1957, în New York City. Fiul său, Leo Steinberg, a ajuns unul din cei mai influenți istorici de artă occidentali din cea de-a doua jumătate a secolului XX.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG