Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Despre dadaismul ideologic
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:10 0:00
Link direct

Geneza protocronismului este direct legată de efortul disperat al conducerii PMR/PCR de a-și descoperi o legitimitate în condițiile refuzului destalinizării și ale consolidării modelului intern stalinist. Sub Dej, chiar și după Declarația din aprilie 1964, a existat o anumită rezistență la resuscitarea mitologiilor extremei drepte interbelice. Pentru Ceaușescu însă, cu al său model voievodal-etnocentric al socialismului, aceste fantasme aveau valoare de adevăr axiomatic. De-aici amiciția cu tracomanul Iosif Constantin Drăgan și încurajarea celor mai anti-europene direcții din viața culturală. Un intelectual odinioară onorabil precum Edgar Papu a devenit, nu fără o voluntară participare, vârful de lance al unui jdanovism sui generis, patronat direct de politrucii regimului (Paul Niculescu-Mizil, Dumitru Popescu, Eugen Florescu, Mihai Dulea, etc). Sunt încurajați veleitari și poltroni, maniaci xenofobi și oportuniști veroși, personaje dispuse să devină noii Calibani (Eugen Barbu, Paul Anghel, Ion Dodu Bălan, Dinu Săraru, Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor, Dan Zamfirescu, Mihai Ungheanu, Artur Silvestri-Târnăcop, C. Sorescu, Ilie Purcaru, Ilie Bădescu, Pompiliu Marcea și Hajdu Győző, care, asemeni lui Șepilov, li s-a alăturat).

Oficial, Luceafărul era condus de culturnicul utecist Nicolae Dan Fruntelată. Evident, liderul era fanaticul Mihai Ungheanu. După 1974, conflictul dintre sincroniști și protocroniști se radicalizează. Partidul se situează limpede de partea „partidei naționale”. Sincroniștii sunt denunțați drept oamenii Europei Libere. În aceste jocuri, Dan Hăulică joacă la două capete. Titus Popovici, internaționalist acasă și în vizită la prietenul său, ilegalistul de origine maghiară Alexandru Sencovici, dacoman la CC, ar avea nevoie de un studiu de sine stătător. La fel, ar trebui scris despre sordidele jocuri de culise ale lui Nicolae Breban. Dovada implicării conducerii PCR în această luptă ideologică o găsim, între altele, în transformarea Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lângă CC al PCR într-o citadelă șovin protocronistă. Vechilul Eugen Florescu, protejatul Elenei Ceaușescu, spunea adevărul atunci când afirma că protocronismul nu este o teorie estetică între atâtea altele, ci reprezintă direct gândirea secretarului general. Teza la care mă gândesc este că protocronismul a avut ca finalitate sustragerea României din logica sistemului imperial de tip leninist. Firește, nu într-o direcție democratică, ci într-una a unei tiranii tiermondiste.

În locul unui despotism ideocratic tradițional (precum în Bulgaria, Cehoslovacia, RDG, Polonia, Ungaria), la București s-a experimentat național-stalinismul cu ale sale trăsături grotești de autarhism paroxistic, primordialism atavist, izolaționism, anti-europenism și neo-tribalism. Pe scurt, un narcisism exacerbat, cu desăvârșire rupt de realitate. Excepționalismul românesc, exaltat de regim, însemna două lucruri: 1. Prioritățile românești n-au fost niciodată recunoscute; 2. ele au fost apropriate, fraudulos, de către alții. Cum dictaturile comuniste au fost partocrații ideocratice (vezi Martin Malia), acest episod este definitoriu pentru relația dintre partid și ideologie în România lui Nicolae Ceaușescu. Povestea nu se încheie în decembrie 1989 și continuă să marcheze polarizările și controversele din deceniile tranziției, până în ziua de azi...

PS: Acest text este rezultatul discuțiilor purtate cu prietenul meu Mircea Mihăieş.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:34 0:00
Link direct

În unele țări, intelectualii au fost de un foarte mare ajutor și productivi, deși din perspectiva noastră, cea democrată, aș spune că unii dintre ei au fost contraproductivi. Intelectualii au fost producători nu doar de simboluri și mitologii în numele democrației, ci și împotriva ei.

Generația de aur a intelighenției românești din perioada interbelică, incluzându-i pe unii dintre luminați despre care s-a mai scris, precum Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica, a produs idei care erau despre ceea ce aș numi o revoluție mistică. A existat o astfel de revoluție mistică, cel puțin în imaginație, și nu doar în România. A fost o revoltă împotriva rațiunii și o tentativă de a renaște sacrul în opoziție cu Istoria. A existat apoi o însemnată contagiune antidemocratică mimetică în Europa Centrală și de Est. Multe din tendințele iliberale care au prosperat în perioada interbelică în întreaga regiune au fost importate din Occident și adaptate după idei care au tins, până la urmă, să fie mai întâi predominante în Europa de Vest. Mulți intelectuali europeni occidentali, cu excepția câtorva precum Thomas Mann și Herman Hesse, au îmbrățișat o specie sau alta a crezului antidemocratic. Dogma prevalentă în rândurile intelighenției de atunci a fost aceea conform căreia democrația este coruptă și putridă, și că nu poate rezolva niciun fel de probleme. Aceste idei au pătruns și în scrierile antiparlamentare și antidemocratice ale tânărului Eliade sau tânărului Cioran. Îi citiseră pe Sorel, Papini, Evola, Klages, Spengler, Heidegger și Maurras și detestau „filistina” democrație. Au prețuit un elan vital și au disprețuit mediocritatea burgheză.

Mesajul care vine acum dinspre Vest este diferit, pentru că, mă gândesc, intelighenția din Occident a ajuns la un fel de compromis. Sper că va fi unul de termen lung, cu valorile democrației liberale.

În Europa de Est și de Vest, precum și în America, termenul „liberalism” este, desigur, unul foarte ambiguu. Mulți oameni înțeleg diferite lucruri când se referă azi la el. Într-o anume publicație, am văzut că intelectualilor liberali li s-a dat o definiție mai mult sau mai puțin morală, că erau cei care cred în societatea deschisă și apără și încearcă să protejeze valorile unei astfel de societăți. Mă întorc la una din cărțile mele preferate, Ralf Dahrendorf cu a sa Reflections on the Revolutions in Europe. Accept definiția sa a liberalismului ca fiind pe un anumit palier o dimensiune contractuală a unei noi societăți, bazat pe ceea ce numește el politică constituțională. Suntem de acord că valoarea absolută a unei societăți este să accepte faptul că indivizii trebuie să fie protejați, că minoritățile trebuie să fie apărate și că nu ar trebui nicicând acceptată o violare a drepturilor omului. Dahrendorf identifică o dihotomie între valori constituționale și ceea ce el numește politică normală. Aș plasa liberalismul economic la nivelul politicii formale, ca opus acelor valori liberale care aparțin politicii constituționale. Vedem această dihotomie apărând într-un număr de locuri, dar situația este mult mai pronunțată în Rusia. Acolo, acei intelectuali asociați cu piața liberă și abordarea terapiei de șoc în reforma economică sunt percepuți de un grup important al intelighenției ruse ca străine de pământul rusesc și care creează probleme ce vor ruina comunitatea rusească pe termen lung (ș.a.m.d.).

Nu cred că am un răspuns exact la aceste frământări. Există încă multă confuzie teoretică în regiune, dar și programe politice și economice serioase. Deplâng lipsa partidelor politice—există destule formațiuni care își spun partide, dar care nu sunt grupuri coagulate în jurul unor interese specifice. Acest lucru se întâmplă parțial pentru că vechiul regim a atomizat într-atât de mult societatea. Un alt factor limitativ este acela că în Europa de Est există o serie de partide care au evoluat în afara nou formatelor parlamente, sau înainte ca aceste parlamente să existe. Prin contrast, în Occident, partidele și-au construit identitățile ca parte integrantă a parlamentelor; au devenit ceea ce sunt azi pentru că au fost implicate în logica parlamentară.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG