Marius Stan

Danilo Kiš: un nume, o legendă, o „raritate etnografică”, un „Borges al Balcanilor”... Născut iugoslav, scriitorul Kiš nu a simțit niciodată că ar avea legături profunde cu tradiția acestui conglomerat cultural. Exceptându-i pe Ivo Andrić sau Miroslav Krleža, Danilo Kiš aparține mai degrabă unei alte tradiții, profund cosmopolită, marcată de personalități ale literaturii universale precum Bruno Schulz („Schulz este Dumnezeul meu!”, îi spunea el cândva lui John Updike), Italo Calvino, Vladimir Nabokov, Iosif Brodski sau Jorge Luis Borges. Grădina, cenușa este proba de scriitură care aduce cel mai mult cu stilul lui Schulz, în fapt o capodoperă perfectă care reușește să recreeze vocea scriitorului polonez, rămânând în același timp un foarte puternic document personal, autobiografic.

Pe linia lui Borges, Kiš a excelat la capitolul romanului condensat (mai ales în Lăuta și cicatricea, volum de povestiri reconstituit de editori și pus împreună după moartea sa, survenită în 1989), dar spre deosebire de argentinian, a scris pregnant despre catastrofele secolului XX, lagărele de concentrare naziste și sovietice. Tot spre deosebire de Borges, la Kiš se simte o urgență care trebuie exprimată. Și deși după publicarea volumului său anti-totalitar par excellence, Criptă pentru Boris Davidovici (1976), și-a dorit să depășească temele politice, Lăuta și cicatricea nu face decât să mute aceste teme într-un nou domeniu al creativității.

Aproape toate categoriile umaniste pot afla câte ceva relevant de la Danilo Kiš. Pentru politologi și istorici, personajul nostru nu este doar un scriitor de geniu, un stil proaspăt și misterios, ci și un foarte interesant gânditor politic. Născut în Subotica în 1935 (Voivodina, la granița cu Ungaria), într-o familie cu origini amestecate (tatăl, evreu maghiar; mama, muntenegreană ortodoxă), Danilo a cunoscut din plin absurdul unui secol în care ideile au făcut ravagii. A scăpat de consecințele originilor sale iudaice (mai ales după promulgarea legilor anti-evreiești în Ungaria, în 1939), fiind botezat creștin-ortodox în Novi Sad, la vârsta de 4 ani, iar apoi, în 1942, a scăpat din nou masacrului de la Novi Sad comis de forțele ungare, refugiindu-se în provincia natală a tatălui său. Ceea ce Freud numise cândva Heimlichkeit, avea să devină—potrivit propriilor sale spuse—un fel de stimul metafizic literar care-l va urmări toată viața. A făcut aproape de toate în copilărie și adolescență: a slujit în gospodăriile unor țărani înstăriți; a învățat să cânte la vioară muzică țigănească, romanțe maghiare, tangouri și valsuri; a tradus în liceu poeți maghiari, ruși și francezi (învățase rusă de la foști ofițeri ai Armatei Albe, emigrați prin locurile copilăriei sale în anii 1920, și tot de la ei deprinsese chimie, matematică, fizică, latină sau franceză).

Toate aceste detalii sunt extrem de relevante nu doar ca paranteză biografică originală, ci și ca suport de înțelegere pentru reflecțiile sale politice și filosofice. „Dacă n-ar fi fost dificultățile unei copilării petrecute în stare de război, n-aș fi devenit niciodată un scriitor”, declara el într-un interviu mai vechi. Și astfel, împovărat de aceste experiențe cu potențial traumatic, Danilo Kiš s-a transformat la maturitate într-un profund gânditor anti-totalitar. Pentru Kiš, naționalismul a însemnat permanent o formă de paranoia colectivă (născută din teamă și invidie, o sumă a acelor paranoia individuale) și individuală. Spune el: „Individul devine membru al unui grup clandestin al cărui scop este, sau pare să fie, rezolvarea unor probleme de importanță monumentală: supraviețuirea și prestigiul națiunii acelui grup [...] Obsedat de acest secret, misiunea sa semi-publică sau publică, domnul nostru X devine un om de acțiune, un tribun național, un pseudo-individ.” Pentru el, naționalistul, aproape prin definiție, în calitatea sa de ființă socială și individuală, este un personaj negativ (un nimic). Și toate astea pentru că naționalistul își neglijează familia, valorile, literatura, responsabilitățile, comunitatea, considerându-le mărunte în raport cu mesianismul propriu. Naționalismul devine, în viziunea lui Danilo Kiš, o ideologie a banalității. O ideologie totalitară.

Criptă pentru Boris Davidovici este mai mult decât ficțiune istorică de calitate. Seamănă destul de mult cu Arhipelagul Gulag al lui Soljenițîn, în oglinzi paralele, o operă de ficțiune într-atât de istoriografică încât pare chiar istorie petrecută în stil literar. Ambele capodopere estompează distincția dintre cele două genuri de scriitură într-atât de tare încât cititorul este pus în situația de a se întreba care mai este de fapt diferența dintre istorie și ficțiune? Diferența dintre cele două capodopere ale secolului XX s-ar putea traduce în felul următor: în vreme ce Arhipelagul operează cu un amestec între realitatea acelor „zeka” intervievați de autor și descrieri ipotetice ale variilor experiențe de gulag (arest, interogatorii, tranzit, muncă, lagăr, etc.), Cripta operează aproape exclusiv pe palierul fictiv, inventând evenimente care ar fi putut la fel de bine să se petreacă și în realitate. Scoțând în prim-plan categoria întâmplării în istorie, estompând granițele care separă faptele de ficțiune, trecutul și prezentul, Danilo Kiš nu face decât să sublinieze și mai puternic contradicțiile sistemului în ansamblul său, astfel încât tentativele Uniunii Sovietice de a obține Arcadia socialistă nu mai pot fi puse doar pe seama exceselor personale (Stalin), ci chiar pe natura însăși a sistemului și pe ipotezele sale de lucru. Kiš admite, în fond, că „procesul de distrugere revoluționară dă naștere unei identități umane care nu mai are legătură cu principiul metafizic ce-i garantează sensul și trăinicia”. Joseph Brodsky scria într-una din introducerile la Criptă că principalul mesaj al acestei cărți este faptul că literatura reprezintă singurul instrument disponibil pentru perceperea unor fenomene a căror amploare ar ameți altfel simțurile și ar depăși înțelegerea umană. Poate că avea dreptate…

Sistemul sovietic al mistificării a fost reprodus în aproape toate țările Europei Centrale și de Est. Autori precum Danilo Kiš devin astfel martori esențiali ai unui fenomen de o asemenea anvergură. În Gândirea captivă, de pildă, Czesław Miłosz utilizase conceptul de „Ketman” pentru a arăta cum o persoană poate trăi cu dublul-standard, cu contradicțiile interioare aferente, cu—de fapt—raționalizarea acestei mistificări (în Polonia), ca mijloc de prezervare a casei și familiei. În Criptă pentru Boris Davidovici, un foarte puternic exemplu de literatură anti-stalinistă, Danilo Kiš face și mai interesante temele corupției și mistificărilor sistemului, aducând pe undeva aminte de Întuneric la amiază, dar într-un mod cu mult mai investigativ. Iar György Konrád detaliază prin romanele sale (The Case Worker sau The City Builder) aserțiunea de natură sociologică (György Konrád, Iván Szelényi, The Intellectuals on the Road to Class Power, 1979) potrivit căreia intelectualii statelor comuniste au fost pervertiți de noua lor misiune teleologică. Toți acești autori au avut contribuții remarcabile la înțelegerea pe care o avem astăzi despre marxism-leninism. Un puzzle gigantic din care nicio piesă, fie ea istorie narativă sau ficțiune narativă, nu poate și nu trebuie să lipsească.

Danilo Kiš rămâne una din figurile cele mai importante ale ficțiunii literare europene postbelice. Povestea familiei sale (în special figura tatălui, mort în lagărul de la Auschwitz) apare ca laitmotiv în mare parte a operei, o poveste pilduitoare, privită din varii unghiuri, prin fragmente și cioburi de lume și istorie. Definiția literaturii dată de Kiš îi confirmă stilul inconfundabil: tentativa unei viziuni globale asupra realității și distrugerea sa simultană!

Scriitorul Danilo Kiš a fost apreciat de unele dintre cele mai bune minți ale secolului. Faima sa în lumea anglofonă a crescut rapid odată cu prefața lui Brodski la ediția Penguin din Boris Davidovici. Susan Sontag spunea tot pe atunci că Danilo este unul din cei mai mari trei scriitori ai lumii. În anii 1980, traducerile cărților sale în limbi de circulație internațională i-au sporit fără precedent faima. În pofida acestei miriade de uși deschise, Danilo nu a încercat nicio clipă să-și exploateze imaginea, rămânând un rebel la antipodul carierismului. Editorul american, David Rieff (fiul lui Sontag), nota impresia pe care Danilo Kiš o făcuse admiratorilor săi de peste ocean, perfect ignoranți asupra vieții Balcanilor: „Ei l-au așteptat pe Kafka iar ceea ce au primit a fost un Boudu salvat de la înec [aluzie la satira lui Jean Renoir]”. Pe tărâm european, stranietatea lui Kiš era aceeași: „trăiește în Paris, dar cu siguranță nu face parte din viața literară a Parisului” (Edmund White). Iar când oamenii îl interogau la petreceri asupra locului de baștină, obișnuia să le răspundă: „Africa centrale!” (pronunție italienească). Concluzia îi aparține tot lui Danilo Kiš: „A fi un scriitor iugoslav în Paris înseamnă a fi singur.”

A încetat din viață pe 15 octombrie 1989, în capitala franceză, la doar 54 de ani, curmând subit „una dintre cele mai importante călătorii literare întreprinse de vreun autor în a doua jumătate a secolului XX” (Susan Sontag). Cartea lui Mark Thompson apărută la Cornell University Press, Birth Certificate: The Story of Danilo Kiš, este lectură obligatorie pentru oricine dorește să înțeleagă tumultul acestei minți sclipitoare și caleidoscopice...

Feodor Mihailovici Dostoievski (noiembrie 1821-februarie 1881) a fost contemporanul unor fabuloși reprezentanți ai ficțiunii moderne precum Gustave Flaubert, Émile Zola, Lev Tolstoi, Charles Dickens sau Ivan Turgheniev. Chiar așa stând lucrurile, niciunul dintre ei nu-l poate surclasa însă pe Dostoievski la nivelul impactului pe care l-a avut asupra romanului modern. El a fost cel care ne-a lăsat un nou realism, unul care combină concretul și imaginarul, imediatul și eternitatea, faptul banal cu sublimul, luciditatea cu lipsa ei. Pe scurt, realismul lui Dostoievski acoperă complexitatea și plenitudinea vieții, deschide noi pârtii mentale, schimbă cursul ficțiunii și anticipează ca nimeni altcineva romanul secolului XX.

### Vezi și... ###

Casa Dostoievski - patrimoniu „actualizat”

Dincolo de influența sa asupra curentelor literare, niciun alt romancier nu a reușit să abordeze într-un mod atât de exhaustiv și convingător aproape toate chestiunile esențiale de viață: binele și răul, dragostea și ura, îndoiala și credința, autoafirmarea și legea divină, determinismul și liberul arbitru, crima și pedeapsa, ori conflictul dintre societate și individul dezlănțuit. Altfel spus, temele care au chinuit și încă mai chinuie mintea omului, chestiuni de maximă importanță pentru gânditorii religioși (de toate credințele), pentru conservatori și radicali politici deopotrivă, ori pentru psihiatri aparținând variilor școli medicale, sunt toate parte organică din universul ficțional al lui Feodor Dostoievski.

De-a lungul timpului, a fost numit, pe rând, „părintele romanului modern”, „unul din cele mai mari genii religioase ale secolului XIX”, „precursorul psihanalizei și al psihologiei criminologice”, „un mare proroc” care a anticipat războiul, atomizarea, secularizarea, neliniștea socială, comunismul, fascismul și, cum altfel, existențialismul.

Lev Tolstoi, cel atât de admirat de Stefan Zweig pentru preocupările sale tanatice, a fost printre primii dintre cei mari care au recunoscut supremația lui Dostoievski: „De obicei”, spunea contele rus, la un moment dat, „înzestrarea artistică și intelectuală a altora stârnește invidie în mine, dar am simțit mereu ceva diferit față de Dostoievski. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să-mi iau opera la întrecere cu a lui”. Să nu uităm că în noaptea de dinaintea fatalei sale fugi de acasă (mai cu seamă, de lângă o Sonie din ce în ce mai geloasă pe discipolii săi), Tolstoi recitea tocmai capitolul despre starețul Zosima din Frații Karamazov.

Însă Tolstoi nu a fost singurul care a recunoscut imediat valoarea literară a lui Dostoievski. În 1887, pe când lucra la ultimele rânduri ale Voinței de putere, Friedrich Nietzsche dădea, absolut întâmplător, peste o ediție franceză a Însemnărilor din subterană. „Ce noroc pe capul meu! Bucuria mea este imensă”. După ce citea și Crimă și pedeapsă, Nietzsche observa: „Dostoievski este singurul psiholog care are ceva să mă învețe. Consider întâlnirea cu operele sale drept una din cele mai mari lovituri norocoase ale vieții mele, chiar mai mare decât descoperirea lui Stendhal”.

În același an în care Nietzsche îl descoperea pe Dostoievski, Robert Louis Stevenson devora o ediție engleză din Crimă și pedeapsă și o numea „de departe cea mai mare carte pe care am citit-o în zece ani. Aproape că m-a terminat”. Adevărata recunoaștere a lui Dostoievski în lumea anglo-saxonă avea să vină însă mai târziu. „Romanele lui Dostoievski sunt ca niște bulboane agitate, trombe de apă care șuieră, spumează și ne aspiră pe toți înăuntru”, scria Virginia Woolf. Ele sunt alcătuite în totalitate din chestiuni sufletești. Reconstrucția poetică a lumii interioare a personajelor sale ne copleșește încât uităm să mai cerem descrierile fizice. Și nici măcar detaliile de spațiu, timp și context nu mai primează. Doar sufletul contează la Dostoievski, pasiunea lui, tumultul infinit, uimitorul său amestec de frumusețe și ticăloșie. Prin Dostoievski, ni se relevă o nouă panoramă a minții umane...

Când Somerset Maugham a ajuns în Rusia, în 1917, într-o misiune secretă a serviciilor britanice, descoperirea operelor lui Tolstoi și Turgheniev l-a lăsat rece (conform propriilor afirmații). „Abia când l-am descoperit pe Dostoievski am fost cuprins de această emoție buimăcitoare”, scria el. „Aveam aici ceva care însemna ceva pentru mine și am citit cu lăcomie, unul după altul, toate marile romane ale celui mai mare scriitor al Rusiei. Dostoievski uluiește, terifiază, inspiră și perplexează. În comparație cu el, până și Balzac, Stendhal și Flaubert par formali și un pic frigizi”.

Nu doar englezii aveau această opinie despre marele scriitor rus. André Gide, de pildă, considera Frații Karamazov drept cel mai mare roman scris vreodată și declara adesea că n-a existat nicicând un autor mai rus - în sensul strict al termenului - și în același timp mai universal european ca Dostoievski. Huysmans, la rându-i, era pe aceeași lungime de undă, iar Marcel Proust, a cărui abordare literară este cât se poate de diferită de a lui Feodor Dostoievski, se arăta și el fascinat de „marele geniu creativ, ale cărui personaje sunt chiar mai stranii și mai îmbibate în adevăruri profunde și extraordinare decât cele din «Rondul de noapte» al lui Rembrandt”. Albert Camus vedea, nici mai mult, nici mai puțin, „o înrudire directă între Regele Oedip al lui Sofocle și Kirilovul [Demonii] lui Dostoievski, care combină înțelepciunea clasică și eroismul modern”.

În Germania, Stefan Zweig demonstrase în repetate rânduri măreția lui Dostoievski (deși îl prețuia în egală măsură și pe celălalt reprezentant al «vârstei de aur» în literatura rusă, Lev Tolstoi). În acest spațiu cultural (și de la an la an), doctrina lui Dostoievski a unui Dumnezeu rus, deci ortodox, căpătase într-atât de mult accente sectare printre adolescenții germani ai anilor 1920, încât marele Hermann Hesse se văzuse nevoit să avertizeze: „Faptul că tinerii europeni, și în special cei germani, simt că Dostoievski este cel mai important scriitor al lor, nu Goethe, și nici măcar Nietzsche - reprezintă un lucru fatal și îngrijorător. Viziunea Karamazovilor începe să devoreze conștiința Germaniei și a Europei, iar acest lucru trebuie asociat cu declinul [politic, mă grăbesc să adaug, al] continentului”. Un alt laureat german al premiului Nobel pentru literatură, Thomas Mann, se plasa la polul opus: „Sunt plin de stimă, o reverență aproape mistică față de măreția religioasă a păcătoșilor [și damnaților], față de geniul bolii și boala geniului, față de acest prototip al obiditului și posedatului în care sfântul și criminalul sunt una și aceeași persoană”.

La Răsărit, din pricina acestui umanitarism milostiv prezent în opera lui Feodor Dostoievski, liderii Rusiei sovietice, care s-au pornit ei înșiși, în 1917, să dezumanizeze omul, societatea, arta și literatura, s-au angajat apoi într-un atac rușinos și agresiv la adresa scriitorului care a exprimat cel mai bine măreția Rusiei și pe care întreaga lume ajunsese să-l admire. „Marele inchizitor” Andrei Jdanov (nemaipunându-l la socoteală pe Maxim Gorki, în câmpul literaturii) a fost cel care rezumat emblematic idiosincrasia cu pricina:

„La fel ca în timpul vieții, Dostoievski stă și acum în avangarda reacțiunii. Operele sale sunt pe larg și universal exploatate în campania nebună împotriva omului dusă de lacheii literari de pe Wall Street. Și e natural să fie așa, pentru că Dostoievski și-a irosit întreaga forță a talentului său spre a arăta slăbiciunea, insignifianța și vulgaritatea naturii umane. Acest tip de literatură caută să corupă sufletele oamenilor, să le înfrângă voința de luptă și să justifice dementa violare a omului de către liderii lumii burgheze”.

Sigur, după 1956, liderii sovietici și-au schimbat optica și au început să-și revizuiască, pe nou-găsita platformă a „co-existenței pașnice” cu vechii și detestații „lachei literari de pe Wall Street”, atitudinea față de Dostoievski. Eufemistic vorbind, au descoperit că pot co-exista cu acest „patologic de pesimist inamic al progresului”, autorul celebrilor Demoni...

Desigur, nu este vorba aici de o competiție literară, ci de proba substanțială, în timp, a unei fascinații îndreptățite pentru producția intelectuală a unui geniu. Și toate acestea, pentru că, așa cum mărturisea cândva chiar Albert Einstein, despre al cărui exil american am scris luna trecută chiar pe acest blog, Dostoievski „ne-a dat mai mult ca orice om de știință. Ne-a oferit satisfacție etică!”