Linkuri accesibilitate

Marius Stan

Anumiți analiști ai tranzițiilor democratice din fostul Bloc sovietic au susținut încă de la început că deși comparațiile sunt cruciale, anumite concepte și idei desprinse din experiențele politice ale altor regiuni ar putea să nu funcționeze la fel de bine în post-comunism. Cea mai frapantă trăsătură a contextului post-comunist a fost, desigur, comunismul însuși (vezi, de pildă, excelenta carte a lui Ken Jowitt, apărută și în limba română ca Noua dezordine mondială: extincția leninistă, București: Curtea Veche, 2012; 1999 pentru ediția americană).

După 1989, cercetările empirice au confirmat rapid că era vorba de ceva cu adevărat diferit în lumea post-comunistă. Să ne amintim fie și de cercetarea transnațională a lui Marc Howard (Georgetown University) asupra societății civile, care a arătat că apartenența la organizații sociale este în mod sistematic mai mică în toate societățile post-comuniste decât în alte țări foste autoritare (Marc Howard, The Weakness of Civil Society in Post-communist Europe, Cambridge: Cambridge UP, 2003).

Războaiele balcanice din anii 1990, precum și conflictele regionale, mai întâi fierbinți, apoi înghețate, din anumite zone sudice ale fostei Uniuni Sovietice, au arătat cât de greu este să construiești comunități naționale viabile pe ruinele a decenii de politici etnice falimentare. Amir Weiner publica un excelent text pe acest subiect, pentru The American Historical Review, cu titlul „Nature, Nurture, and Memory in a Socialist Utopia: Delineating the Soviet Socio-ethnic Body in the Age of Socialism.” În plus, dacă moștenirile comunismului păreau a fi peste tot, impactul lor nu era egal distribuit. Anumite țări au reușit, cel puțin pentru o vreme, să înființeze și perpetueze instituții ale reprezentării democratice, economii de piață viabile și legături comunitare rezonabile. Altele n-au putut.

Dacă ne uităm la cazurile de succes și la eșecurile tranziției, ne putem întreba de ce au depins toate aceste lucruri, toate aceste decalaje? A ținut doar de voința umană sau și de altceva? Dacă rezultatele post-comuniste erau dependente de cale, cum se spune, sau dacă a existat o reținere inerentă din modul în care au fost construite aceste societăți vreme de decenii, atunci ce anume a determinat „calea” în post-comunism? Sau, o întrebare poate și mai importantă, ar fi fost lucrurile la fel în 2018 dacă n-ar fi existat comunism sau momentul 1989? Probabil că nu. Însă argumentul contrafactual este, de fapt, un mod convenabil de a zice că regimul comunist și prăbușirea sa generală au contat și că, într-adevăr, au schimbat cursul dezvoltării acestei mari regiuni. Întrebarea este cum?

Simplu spus, comunismul a schimbat profund și decisiv ordinea socio-economică și bazele private ale solidarității sociale. Tot comunismul a lăsat aceste societăți să construiască un capitalism fără capitaliști, dar experiența Europei Centrale și chiar a fostei Uniuni Sovietice a arătat ulterior că nu aceasta era o problemă atât de mare, cum se crezuse în 1989. Acolo unde capitalismul a fost sădit, capitaliștii au venit.

Revoluțiile din 1989 nu au schimbat doar societățile în care s-au petrecut. Ele au schimbat însăși natura Europei. Într-un fel, nimic nu a unit Europa (cel puțin până la crizele recente) mai mult ca propria ei divizare. Tot cadrul Războiului Rece a născut un proiect romantic: acest continent, atât de fragmentat politic și ideologic, a oferit la un moment dat și pretextul perfect, pentru intelectualii europeni de toate culorile, de a depăși clivajul și a spune că el nu are altă sursă decât comunismul însuși. În 1985, încă nimeni nu îndrăznea să gândească la punerea în practică a unei asemenea propuneri.

Dar apoi a venit 1989, ca moment magic. Parte din ceea ce l-a făcut atât de special a fost recâștigarea suveranității și apoi, cedarea ei aproape imediată și simbolică către Occident. Țările Europei Centrale și de Est au devenit actori aspiranți pe scena globală a capitalismului. Să nu uităm, după 1919, aceleași probleme au dus la prăbușirea democrației în regiune (cu excepția notabilă a Cehoslovaciei). Ce era, așadar, altfel în 1989? Nu erau aceleași pericolele? Ce s-a schimbat?

Nu doar că regimul comunist și apoi revoluțiile din 1989 au produs societăți care erau, iată, gata să-și revendice locul în Occident, dar aceste revoluții s-au petrecut într-o Europă care se unificase parțial tocmai spre a evita tirania din care Europa Est-Centrală abia ieșea. Astăzi, este un fel de loc comun în științele politice să spui că puterea „condiționărilor” practicate de UE a jucat un rol important în traseul post-comunist al acestor țări. Dar în 1989, a te realătura Occidentului însemna să faci parte dintr-un proiect mai mare al integrării europene. Succesul economic al admiterii Spaniei și Portugaliei cu doar trei ani înainte de ’89 fusese o surpriză pentru toată lumea și, ulterior, a reprezentat un model pentru Europa est-centrală (vezi Milada Vachudova, Europe Undivided: Democracy, Leverage, and Integration After Communism, Oxford: Oxford UP, 2005). S-au creat așteptări mari de ambele părți.

Uniunea Europeană se lărgise, între 1957 și 1995, de la șase la cincisprezece state membre, iar revoluțiile din 1989 au pus pe agendă o potențială uriașă extindere, care amenința să perturbe sau chiar să deraieze Uniunea de la proiectul inițial de integrare. Pentru următorii cincisprezece ani după 1989, politica în întreaga regiune a devenit o cursă a partidelor locale pentru statutul de cel mai competent în a-și duce țara spre tărâmul promis (Vachudova).

Odată atins acest obiectiv, politicienii Europei est-centrale s-au văzut liberi să se comporte în felul lor specific, să dea voce unor îndelung refulate fantasme politice. Schimbarea structurală avusese loc, erau deja înăuntru. Poate că asta n-a văzut nimeni, la acel moment. Dar așa s-a deschis și calea înapoi către periferia interbelică (vezi curentul iliberal) și, de aici înainte, lecțiile lui 1989 ne servesc ca reminder că, în multe privințe, lucrurile n-ar fi trebuit lăsate să meargă de la sine...

Prăbușirea regimurilor comuniste a dus la importante transformări inclusiv în știința politică. Cercetătorii fostelor țări comuniste fuseseră îndelung „ghetoizați” în acest domeniu, dar au văzut 1989 ca pe momentul perfect spre a se reintegra în cercul global al disciplinei. Nu e deloc de mirare că cercetătorii politicii post-comuniste au privit spre colegii lor care studiaseră tranziția la democrație în alte părți ale lumii, încă de la începutul celui de-al treilea val (în 1974). Anul 1989 a dus și la numeroase dezbateri, câteva chiar aprinse, despre relevanța conceptului de „tranzitologie” în context post-comunist. Unii au arătat faptul că ideea se născuse din analiza tranziției în Europa sudică ori America Latină, și că n-ar avea, pe cale de consecință, o valoare explicativă pentru „noul val”. În anii ’90, Valerie Bunce scria un articol revelator pentru Slavic Review, formulat ca o întrebare: „Should Transitologists be Grounded?” Criticii tranzitologiei nu aveau o problemă doar cu caracterul ei teleologic, ci și cu lipsa de interes pentru istoria cazurilor particulare.

Chiar așa stând lucrurile, odată ce regimurile totalitare ale Europei de Est s-au prăbușit, a devenit inevitabil ca alte discipline să cedeze ispitei de a aplica propriile metode și concepte asupra noii regiuni. În plus, întrebările pe care le adresau tranzitologii erau, unele dintre ele, cu adevărat importante:

Care sunt secvențele modale prin care autoritarii cedează puterea celor atașați valorilor sistemului pluralist și alegerilor libere? (Ralf Dahrendorf, Reflecții asupra revoluției din Europa, București: Humanitas, 1993; acolo unde există traduceri, prefer să dau titlul ediției românești, tocmai pentru că sunt prea puțin promovate/discutate) Ce condiții determină caracterul pașnic sau violent al tranziției? (Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Baltimore: Johns Hopkins UP, 1996; sau lucrările lui Guillermo O’Donnell pe aceeași temă) Cum poate fi reconstruit un anumit sens al comunității după o dictatură brutală? (Jon Elster, Closing the Books: Transitional Justice in Historical Perspective, Cambridge: Cambridge UP, 2004) Cum pot fi armonizate cererile concurente ale diverselor comunități etnice? (David Laitin, Identity in Formation: The Russian-Speaking Populations in the Near Abroad, Ithaca, NY: Cornell UP, 1998). Care structuri constituționale funcționează cel mai bine în situații post-dictatoriale și care în societăți post-conflict? Și așa mai departe...

Trazitologii n-au pretins vreodată că democrația ar fi inevitabilă, dar răspunsurile la astfel de întrebări presupuneau că indiferent de ce va fi prins rădăcini, ca sistem politic, în 1989–1991, acest lucru era o funcție a voinței și alegerii umane. Literatura despre tranziții și consolidarea democrației a accentuat, într-adevăr, ideea și importanța acțiunii individuale. Făcând asta, ea răspundea implicit și unei generații mai vechi de teoreticieni care pretindeau a fi găsit un set de precondiții la democrație, cea mai importantă fiind dezvoltarea economică (vezi Political Man, cartea lui Seymour Martin Lipset din anii ’60 care făcuse atâta vâlvă). Prăbușirea comunismului și rapiditatea răspândirii alegerilor multipartidiste au părut să demonstreze că nu există precondiții la ordinea democratică sau, dacă astfel de precondiții ar exista, atunci ele ar fi minime și ușor de surmontat fie doar prin voința unor lideri, prin transferuri negociate de putere ori alte instituții atent proiectate.

Ceea ce rămâne esențial în legătură cu momentul tranzitologic al științei politice este că ne-a învățat faptul că evenimentele care au dus la 1989 (demonstrații, mese rotunde) și cele care i-au urmat (primele alegeri și constituții democratice) contează enorm! Este, în mod evident, preferabil să știi cât mai multe despre istoria țărilor pe care le studiezi, până și politologii știu asta, dar nimeni nu era obligat atunci să știe și despre diferențele dintre Europa habsburgică, cea rusificată și cea germană spre a explica modurile diferite în care aceste țări au ieșit din comunism. Tranzitologia a extins orizontul cunoașterii și a încercat să explice de ce unora le este mai greu să construiască instituții viabile pentru o reprezentare democratică sau pur și simplu o mai bună și corectă autoritate de stat. Și asta pentru că deși moștenirile comunismului erau de găsit pretutindeni, distribuția impactului lor a rămas mereu una inegală...

Încarcă mai mult

Despre blog:

Marius Stan, politolog, specializat în istoria regimurilor comuniste, director de cercetare la Centrul „Hannah Arendt”, Universitatea din București, România. Din septembrie 2018, semnează un blog la Radio Europa Liberă: Distinguo*

(*Un modest omagiu în spiritul rubricii permanente pe care o ținea cândva criticul și eseistul Vladimir Streinu la revista Luceafărul” – Marius Stan)

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG