Marius Stan

Prăbușirea regimurilor comuniste a dus la importante transformări inclusiv în știința politică. Cercetătorii fostelor țări comuniste fuseseră îndelung „ghetoizați” în acest domeniu, dar au văzut 1989 ca pe momentul perfect spre a se reintegra în cercul global al disciplinei. Nu e deloc de mirare că cercetătorii politicii post-comuniste au privit spre colegii lor care studiaseră tranziția la democrație în alte părți ale lumii, încă de la începutul celui de-al treilea val (în 1974). Anul 1989 a dus și la numeroase dezbateri, câteva chiar aprinse, despre relevanța conceptului de „tranzitologie” în context post-comunist. Unii au arătat faptul că ideea se născuse din analiza tranziției în Europa sudică ori America Latină, și că n-ar avea, pe cale de consecință, o valoare explicativă pentru „noul val”. În anii ’90, Valerie Bunce scria un articol revelator pentru Slavic Review, formulat ca o întrebare: „Should Transitologists be Grounded?” Criticii tranzitologiei nu aveau o problemă doar cu caracterul ei teleologic, ci și cu lipsa de interes pentru istoria cazurilor particulare.

Chiar așa stând lucrurile, odată ce regimurile totalitare ale Europei de Est s-au prăbușit, a devenit inevitabil ca alte discipline să cedeze ispitei de a aplica propriile metode și concepte asupra noii regiuni. În plus, întrebările pe care le adresau tranzitologii erau, unele dintre ele, cu adevărat importante:

Care sunt secvențele modale prin care autoritarii cedează puterea celor atașați valorilor sistemului pluralist și alegerilor libere? (Ralf Dahrendorf, Reflecții asupra revoluției din Europa, București: Humanitas, 1993; acolo unde există traduceri, prefer să dau titlul ediției românești, tocmai pentru că sunt prea puțin promovate/discutate) Ce condiții determină caracterul pașnic sau violent al tranziției? (Juan Linz, Alfred Stepan, Problems of Democratic Transition and Consolidation, Baltimore: Johns Hopkins UP, 1996; sau lucrările lui Guillermo O’Donnell pe aceeași temă) Cum poate fi reconstruit un anumit sens al comunității după o dictatură brutală? (Jon Elster, Closing the Books: Transitional Justice in Historical Perspective, Cambridge: Cambridge UP, 2004) Cum pot fi armonizate cererile concurente ale diverselor comunități etnice? (David Laitin, Identity in Formation: The Russian-Speaking Populations in the Near Abroad, Ithaca, NY: Cornell UP, 1998). Care structuri constituționale funcționează cel mai bine în situații post-dictatoriale și care în societăți post-conflict? Și așa mai departe...

Trazitologii n-au pretins vreodată că democrația ar fi inevitabilă, dar răspunsurile la astfel de întrebări presupuneau că indiferent de ce va fi prins rădăcini, ca sistem politic, în 1989–1991, acest lucru era o funcție a voinței și alegerii umane. Literatura despre tranziții și consolidarea democrației a accentuat, într-adevăr, ideea și importanța acțiunii individuale. Făcând asta, ea răspundea implicit și unei generații mai vechi de teoreticieni care pretindeau a fi găsit un set de precondiții la democrație, cea mai importantă fiind dezvoltarea economică (vezi Political Man, cartea lui Seymour Martin Lipset din anii ’60 care făcuse atâta vâlvă). Prăbușirea comunismului și rapiditatea răspândirii alegerilor multipartidiste au părut să demonstreze că nu există precondiții la ordinea democratică sau, dacă astfel de precondiții ar exista, atunci ele ar fi minime și ușor de surmontat fie doar prin voința unor lideri, prin transferuri negociate de putere ori alte instituții atent proiectate.

Ceea ce rămâne esențial în legătură cu momentul tranzitologic al științei politice este că ne-a învățat faptul că evenimentele care au dus la 1989 (demonstrații, mese rotunde) și cele care i-au urmat (primele alegeri și constituții democratice) contează enorm! Este, în mod evident, preferabil să știi cât mai multe despre istoria țărilor pe care le studiezi, până și politologii știu asta, dar nimeni nu era obligat atunci să știe și despre diferențele dintre Europa habsburgică, cea rusificată și cea germană spre a explica modurile diferite în care aceste țări au ieșit din comunism. Tranzitologia a extins orizontul cunoașterii și a încercat să explice de ce unora le este mai greu să construiască instituții viabile pentru o reprezentare democratică sau pur și simplu o mai bună și corectă autoritate de stat. Și asta pentru că deși moștenirile comunismului erau de găsit pretutindeni, distribuția impactului lor a rămas mereu una inegală...

„Războaiele și revoluțiile […] au determinat până acum fizionomia secolului XX”. Cu aceste cuvinte își începea Hannah Arendt studiul său despre mișcările revoluționare (On Revolution, London: Penguin Books, 1973, p. 11). Războaiele continuă să fie determinante (vezi fie doar Siria), dar natura revoluțiilor s-a schimbat, după cum s-a modificat și relația dintre război și revoluție. Un caz paradigmatic rămân revoluțiile din 1989–1991 din Europa de Est și Rusia. Vladimir Tismăneanu scria la un moment dat: „este limpede azi că ciclul istoric inaugurat de Primul Război Mondial, acapararea bolșevică a puterii în Rusia în octombrie 1917 și lungul război ideologic european care i-a urmat au ajuns la sfârșit” („Introducere” la Revoluțiile din 1989. Între trecut și viitor, Iași: Polirom, 1999).

Au existat nenumărate discuții, în ultimii aproape treizeci de ani, despre natura acestor evenimente. Când Timothy Garton Ash vorbea despre „refoluții”, se gândea la o combinație de reformism politic și consecințe revoluționare profunde ale acțiunii directe. Leslie Holmes le-a numit revoluții „de respingere” și, în cazul Europei de Est, ele au avut o dublă ambiție: să respingă nu doar comunismul, ci și dominația sovietică cu care era asociat (The End of Communist Power, Oxford: Polity Press, 1993). Jürgen Habermas le-a numit „revoluții de rectificare”, în fapt o tentativă de a depăși distorsiunile „socialismului real existent” și recunoașterea faptului că logica acumulării capitaliste a dărâmat „zidurile chinezești” (pentru că, nu-i așa, Manifestul Comunist a descris felul în care mărfurile ieftine obligă toate națiunile să adopte modelul capitalist de producție) ale societăților pre- și postcapitaliste („What Does Socialism Mean Today? The Rectifying Revolution and the Need for New Thinking on the Left”, New Left Review, 183, Sept.-Oct. 1990).

În secolul XIX, ideea revoluției politice fusese combinată cu agenda socială, în special de către Karl Marx, plecând de la convingerea că, printr-un act de ruptură politică, societatea se poate elibera nu doar de sub opresiune, ci și din contingențele istoriei. Această idee a stat la baza proiectului pe care Lenin și Stalin au încercat să-l implementeze în Rusia și, după Al Doilea Război Mondial, în Europa de Est. Privite astfel, evenimentele din 1989–1991, când țările est-europene au alungat, una după alta, duhurile rele ale comunismului, au reprezentat atât respingerea unui anumit sistem de putere, cât și repudierea filosofiei sociale aflată la baza sa.

Revoluția rusă a fost prima tentativă mare de a implementa teoria revoluționară marxistă și prima de a construi o societate bazată pe respingerea modernității occidentale. Acest proiect utopic a decuplat limbajul politic de rațiunea pragmatică și l-a înlocuit cu o practică politică generatoare de închidere și exclusivism. Chiar și atunci când liderii sovietici au fost extrem de „naționali” în practică, tensiunea dintre universalism și particularism n-a dispărut. Pentru a înțelege ce anume s-a sfârșit în 1989–1991, trebuie să analizăm cu maximă luciditate concepțiile pe care le avem cu privire la revoluții pentru că fiecare dintre ele reprezintă, în sine, o teorie a politicii și un concept al epocii de care aparțin.

În Rusia, Gorbaciov a fost primul care a realizat că alegerea care trebuia făcută era între reformă și revoluție, în cel mai profund sens al filosofiei, eticii și practicii politice. Astfel, a căutat să depășească prăpastia dintre scopuri și mijloace, precum și dubla conștiință. Antirevoluționismul său, privit astfel, a fost unul integrativ. Tragedia vieții lui a rămas însă aceea că disoluția comunismului ca sistem politic a fost acompaniată și de dispariția Uniunii Sovietice ca stat. Rămâne faptul că Gorbaciov a respins formula lui Marx despre revoluții ca „locomotive ale Istoriei”. Pentru el, această opțiune n-a fost vreodată acceptabilă, dar nici nu a putut anticipa efectele în cadrul Blocului. Metaforic vorbind, perestroika a fost, și ea, o formă de revoluție, însă spre deosebire de prietenul său de-o viață, Zdeněk Mlynář, care înțelesese după Primăvara de la Praga că nu poate exista vreodată o versiune democratică a leninismului, Gorbaciov a rămas fidel până la capăt proiectului de modernizare a dogmei din 1917. S-a înșelat.

Așadar, sfârșitul epocii comuniste a implicat o transformare teoretică profundă care a afectat nu doar fostele țări comuniste, ci lumea, în general. A reprezentat, dacă vrem, un moment de răscruce cu nimic mai puțin profund, prin efectele sale, decât 1789 sau 1917...