Antonio Gramsci a încetat din viață acum 80 de ani, pe 27 aprilie 1937. În pofida falimentului absolut al utopiei marxiste, stânga radicală nu cedează, se regrupează ideologic, invocă iresponsabil necesitatea de a „retesta ipoteza comunistă”. Unul dintre puținii marxiști originali și inteligenți într-o epocă dominată de obscurantismul stalinist, Antonio Gramsci (1891—1937) rămâne un gânditor venerat de stânga occidentală, admirat pentru tonul și stilul diferite de acelea ale leninismului convențional. Diatribele tonitruante ale lui Lenin au devenit la Gramsci sofisticate și erudite raționamente teoretice. Moștenirea teoretică a lui Gramsci nu este una monolitică. În ansamblu, însă, este vorba de o respingere pasională a liberalismului, a constituționalismului și a pluralismului. În România lui Ceaușescu, Gramsci era recomandat cu entuziasm de doctrinarii de la „Ștefan Gheorghiu”, de filosoful-delator Pavel Apostol și de predicatorul socialismului științific à la roumaine, Radu Florian.
Nu se poate contesta faptul că, alături de Tocqueville, Gramsci a influențat perspectivele disidenței central-europene asupra societății civile. Mai mult, geneza „Solidarității” ca mișcare autonomă și autoguvernată a confirmat pozițiile unor Michnik, Kuroń și Havel privind puterea celor fără de putere ca strategie a revoltei politice inspirată de idealul societății civile. Or, acești gânditori s-au întâlnit cu tema societății civile pe linia hegeliano-gramsciană (a nu se uita că Gramsci a fost, în felul său, un discipol rebel al lui Benedetto Croce). În egală măsură, Gramsci a justificat o „noocrație” („sophocrație”) revoluționară al cărei scop final s-a identificat cu „dictatura pedagogică” a unei secte de militanți iluminați (posedați). Dintre influenții marxiști ai veacului al XX-lea, Gramsci a fost poate cel mai puternic atras de sindicalismul revoluționar al lui Georges Sorel (1847—1922), a utilizat teoria mitului politic pentru a-și construi propria doctrină a Prințului Modern, partidul providențial, încarnarea Rațiunii în Istorie. În 2012, a apărut în colecția „Zeitgeist” de la Humanitas, volumul lui Sorel, Reflecții asupra violenței, una din acele cărți care au definit marile opțiuni radicale dintr-un secol marcat de o violență fără precedent. O carte pe care Gramsci a citit-o admirativ, din care s-a inspirat (asemeni lui Mussolini) și pe baza căreia și-a clădit propriile speculații istorico-metafizice. Marxismul machiavelic al lui Gramsci s-a îngemănat cu marxismul jansenist (cum îl numea Kołakowski) al lui Sorel.
În biografia lui Ignazio Silone (1900—1978), istoricul Stanislao Pugliese (Bitter Spring, Farrar Straus and Giroux, 2009) citează opiniile autorului romanului Fontamara despre cel care, împreună cu Palmiro Togliatti (1893—1964), a întemeiat Partidul Comunist din Italia (secție a Internaționalei Comuniste). Silone, care a rupt încă de la sfârșitul anilor ’20 cu formațiunea care a intrat în istorie drept PCI, își amintea despre Gramsci ca personaj tranșant, un filosof pentru care polemica putea deveni un exercițiu feroce (cum adeseori se întâmplă, nota Silone, cu timizii). A pornit ca socialist libertarian, a colaborat cu Mussolini la cotidianul socialist Avanti în anii 1913—1915, după care s-a îndrăgostit de bolșevism și a susținut necondiționat, chiar dacă având destule rezerve personale, cauza sovietică (a democrației directe bazată pe consilii). Dincolo de orice reticențe, Gramsci nu a rupt cu ecleziologia dialectică, nu a devenit precum Silone „un creștin fără biserică, un socialist fără partid”. Există unele indicații că în ultimii ani, închis fiind în Italia lui Mussolini, s-a delimitat de stalinismul abject al conducerii PCI, dar nu se cunoaște vreun text care să afirme explicit o despărțire de bolșevism.
În trilogia sa despre principalele curente ale marxismului (apărută în traducere românească la editura Curtea Veche), Leszek Kołakowski era înclinat să privească doctrina partidului la Gramsci ca fiind esențial diferită de aceea, sectar-gnostică, a lui Lenin. Stânga neo-marxistă a încercat să construiască imaginea unui Gramsci ca apostol al unui „comunism alternativ”. În fapt, Gramsci a idolatrizat partidul comunist ca „Principe Modern”, a predicat un neo-machiavelism politic (ori poate, cum susțin unii exegeți, un neo-hobbesianism) menit să susțină hegemonia unui grup de intelectuali auto-desemnați drept posesori ai unui adevăr ezoteric, inaccesibil maselor. A făcut distincția dintre o „aristocrație a cunoașterii revoluționare” (căreia îi aparținea, alături de un Lukács ori de un Lenin) și „religia populară” a plebei proletare.