Vladimir Tismăneanu

Nu a existat niciodată, în realitate, o ruptură reală între „vechiul” partid comunist și cel „nou”, nu a existat un divorț între „vechea” Securitate și cea „nouă”, presupus patriotică. Iar faptul că Alexandru Nicolschi a fost la un moment dat consultant pentru filmele mistificatoare ale lui Sergiu Nicolaescu despre comisarii de poliție este cât se poate de ironic, revelator și simptomatic.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:05:05 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Călăul Alexandru Drăghici a murit liniștit la Budapesta (1993), unde se refugiase sub motivul reîntregirii familiei. Nicolschi a murit la timp (1992), n-a ajuns să fie judecat. Pantiușa a încetat din viață sub Ceaușescu (1985), a fost înmormântat ca general, cu gardă de onoare, în urma aprobării de către Nicolae Ceaușescu a cererii văduvei sale, Ana Toma. În pofida eforturilor repetate ale IICCMER de a declanșa o acțiune în justiție, care au început încă din perioada IICCR, bestialul anchetator Gheorghe Enoiu (a se citi atât de necesara carte a lui Florin Constantin Pavlovici, Tortura, pe înțelesul tuturor, ediția a II-a, Fundația Academia Civică, 2011) a trăit fără probleme și și-a încasat lunar pensia de colonel până la moartea sa, în 2010. Generalul securist Pleșiță a beneficiat, în ultimele luni de viață (2009), nu doar de mari avantaje materiale, dar și de un tratament medical special. Lista este lungă și revoltătoare.

Să revenim: Cine a fost Alexandru Nicolschi?

IICCMER a prezentat în premieră în 2011 dosarul de cadre al unuia dintre cei mai cruzi generali de securitate: Alexandru Nicolschi. Acesta a fost principalul colaborator al șefului Securității din perioada dejistă, general-locotenentul Gheorghe Pintilie, şi unul dintre principalii decidenți responsabili pentru implementarea experimentului de reeducare prin tortură care s-a desfășurat în penitenciarele Suceava, Pitești, Gherla, Târgșor, Târgu-Ocna, Brașov, Aiud şi Colonia de Muncă Peninsula.

Documentele sunt însoțite de un studiu biografic realizat de către doi foști experți ai IICCMER-Mihai Burcea şi Marius Stan. Studiul a fost întocmit pe baza dosarului de cadre, precum şi a mai multor surse: arhive, presă, memorii, film, lucrări generale şi speciale. De asemenea, au fost folosite documente din mai multe fonduri arhivistice aflate în custodia Arhivei CNSAS, a Arhivelor Naționale Istorice Centrale şi în Arhiva Administrației Naționale a Penitenciarelor. Biografia realizată cu ajutorul surselor mai sus-amintite ni-l înfățișează pe Nicolschi în mai multe ipostaze: ilegalist în mișcarea comunistă interbelică, spion al NKVD, deținut în sistemul penitenciar antonescian, polițist în etapa de tranziție la regimul comunist, general de securitate şi, în fine, raportat la perioada anilor de pensie, consultant pe probleme istorice în proiectul câtorva filme polițiste regizate de Sergiu Nicolaescu. Citatele care apar în studiu sunt redate conform originalului, cu tot cu erorile aferente textelor respective.

În dosarul de cadre (care conține 166 de file) se regăsesc următoarele documente:

• foaia de serviciu cuprinzând datele de stare civilă, studiile civile şi politice, serviciul militar, activitatea politică şi profesională;
• documentele falsificate de NKVD pentru misiunea care i se încredințase pe teritoriul României în 1941: Buletin de înscriere la Biroul Populației „eliberat” de Prefectura Poliției Capitalei şi Livret de serviciu militar (ambele documente fuseseră emise pe un nume fals – Vasile Ștefănescu);
• Biletul de eliberare din Penitenciarul Principal Aiud nr. 11.126/29 august 1944;
• O notă nedatată referitoare la documentele aflate în dosarul de cadre;
• Sentința nr. 481/1941 de condamnare la muncă silnică pe viață a lui Alexandru Nicolschi pentru „tentativă de spionaj”;
• Copie de pe fișa de încarcerare întocmită de Penitenciarul Aiud;
• Referat de cadre din 9 aprilie 1976 întocmit de Direcția cadre şi învățământ din MI pe numele general-locotenentului (r) Alexandru Nicolschi. Documentul este semnat de către șeful Direcției - colonelul Vasile Moise, şi de către colonelul Vasile Apostol - șef al Serviciului evidență din aceeași Direcție;
• Referat de cadre din 1956 întocmit de Direcția cadre din MAI pe numele general-maiorului Alexandru Nicolschi. Documentul este semnat de către șeful Direcției - general-maiorul Alexandru Demeter;
• Notă nedatată şi nesemnată care cuprinde sinteza răspunsurilor date de Nicolschi în fața ofițerilor anchetatori referitoare la înțelegerea dintre comuniști şi legionari încheiată în toamna anului 1945;
• Referințe date de foști colegi din detenția de la Penitenciarul Aiud;
• Nota „strict secretă” nr. 810/S din 12 octombrie 1954 conținând întrebări pentru Alexandru Nicolschi în legătură cu „problema legionară”;
• Declarație dată de Alexandru Nicolschi la 21 iulie 1954 în care răspunde întrebărilor ofițerilor anchetatori;
• Foaie calificativă din 1946 întocmită de superiorii lui Nicolschi din Direcția Generală a Poliției;
• Diverse acte (referat, cazier judiciar, cerere de angajare în Poliție, cerere adresată superiorilor din Direcția Generală a Poliției pentru aprobarea căsătoriei cu Josefina Marcovici; autorizația de căsătorie; jurământ depus de Nicolschi în cadrul Direcției Generale a Siguranței Statului, foaia matricolă, adeverință pentru stabilirea vechimii, etc.)

Infamul general de securitate Alexandru Nicolschi (1915—1992), agent sovietic și torționar suprem al Securității, creierul celor mai nefaste operații urzite de acea diabolică instituție la ordinele conducerii PCR, a știut să-și acopere cu grijă urmele. Dosarul său de cadre a fost multă vreme intruvabil, personajul se ținea de-o parte, nu avea prieteni, nu avea de fapt încredere în nimeni.

Embed Răspândește

Blog Vladimir Tismăneanu

de Europa Liberă Moldova

Embed Răspândește

Codul a fost copiat

Codul URL a fost copiat

---

Nici o sursă media

0:00 0:07:07 0:00

Link direct

• 40 kbps | MP3

Player pop-out

Cel care s-a născut la Chișinău și care a purtat inițial numele de Boris Grünberg, fusese recrutat din tinerețe de serviciile speciale sovietice, a ajuns în România sub nume fals, a intrat în cercul ilegaliștilor din jurul lui Gh. Gheorghiu-Dej și Emil Bodnăraș, mega-spionul sovietic. A făcut parte din ceea ce eu numesc „grupul din închisori”, nucleul (facțiunea) care a acaparat puterea în PCdR prin eliminarea lui Ștefan Foriș și a susținătorilor acestuia. Protecția lui Bodnăraș și relația specială cu consilierii sovietici, solidaritatea de gangsteri cu Gheorghe Pintilie-Timofei (uneori Pantelei) Bodnarenko, zis Pantiuşa, cu Marin Jianu și cu Vladimir Mazuru, principalii aghiotanți ai lui Teohari Georgescu la Ministerul de Interne, au făcut posibilă ascensiunea vertiginoasă a lui Nicolschi. Supraveghetor pe linie de partid era Iosif Chișinevschi, membru al Biroului Politic și secretar al CC al PMR. Secția de cadre a CC-ului o conducea Mirel Costea, ilegalistul care s-a sinucis în 1951.

Biografia lui Nicolschi este frapant de asemănătoare cu aceea a lui Stanislaw Radkiewicz (1903-1987), membru din ilegalitate al PC din Polonia, cetățean sovietic, șeful Securității (Urząd Bezpieczeństwa sau UB) între 1948 și 1954, unul dintre arhitecții terorii în Polonia sovietizată. Spre deosebire de unii dintre subalternii săi, condamnați la scurte pedepse cu închisoarea în epoca Gomulka, Radkiewicz, grație probabil legăturilor privilegiate cu KGB-ul, a devenit ministru al Gospodăriilor Agricole de Stat. A murit fără regrete, convins că a servit cauza comunismului. Tot ilegalist și spion sovietic a fost și Gábor Peter (1906-1993), ministrul Securității în Ungaria lui Mátyás Rákosi. Măcar acesta a fost arestat și condamnat (deși acuzațiile erau, la început, aiuritoare), a făcut închisoare între 1953 și 1959. După eliberare, a lucrat ca bibliotecar și croitor (meseria sa inițială).

Chiar și după căderea grupului Pauker-Luca-Georgescu în 1952, sub domnia lui Drăghici la Ministerul Afacerilor Interne (MAI), Nicolschi, exponentul en titre al pegrei securiste, a continuat să prospere. Marile crime comise de Securitate în anii ’50, inclusiv monstruosul experiment Pitești, sunt toate legate direct de acest individ, un fanatic al „luptei de clasă”, al pedepsirii necruțătoare a „burjuilor”, al preceptelor ideologice staliniste.

Mi se va spune că nu găsim în biografia sa indicațiile unui temperament sadic, că era de fapt un personaj banal. Așa cum banali au fost un Ernst Kaltenbrunner și un Adolf Eichmann, un Nikolai Ejov și un Viktor Abakumov. Banalitatea Răului, despre care a scris Hannah Arendt, nu anulează radicalitatea sa, despre care, tot Hannah Arendt scria, pornind de la o intuiție a lui Immanuel Kant, în Originile totalitarismului. Doar că, spre deosebire de Hannah Arendt, eu nu cred că acești criminali probau ceea ce ea numea thoughlessness, absența gândirii. Documente recente legate de procesul Eichmann îl arată pe fostul Obersturmbannführer SS drept un individ obsedat ideologic, total convins de doctrina rasistă, antisemită a nazismului. La fel, Nicolschi era un fanatic al bolșevismului, al doctrinei resentimentului social.

Avem acum, în fine, o analiză comprehensivă a personalității lui Nicolschi, o examinare, pe baza dosarului său de cadre, a modalităților prin care acesta a parvenit în structurile supreme ale totalitarismului comunist din România. Nicolschi, spre deosebire de Pantiuşa, lăcătușul-spion, ajuns șef de secție a CC al PCR, apoi general, nu a fost niciodată membru al CC al PCR, dar puterea sa reală o întrecea pe aceea a unora dintre membrii Biroului Politic.

În fond și în fapt, toată lumea se temea și tremura de acești înalți funcționari ai crimei organizate statal. Se temeau chiar și subordonații lor, călăi ei înșiși, gen Mișu Dulgheru, Petea Goncearuk, Francisc Butyka, Tudor Sepeanu, Gavrilă și Eva Birtaș, Iosif Nemeș, Ioan Șoltuțiu, Gh. Enoiu, Mihai Patriciu, Iosif Bistran, Ludovic Czeller. Se știe prea puțin despre rolul generalului Gogu Popescu, de profesie învățător, ilegalist, ulterior ambasador în Congo (Brazzaville) și în Birmania. Ori despre cel al fostului voluntar din Brigăzile Internaționale din Spania, parașutat din URSS în 1944, generalul Grigore Naum. Ambii au condus direcții în MAI. Cei care afirmă că eliminarea echipei Pantiușa-Nicolschi ar fi dus la apariția unei „noi Securități” se înșeală. Cariera unor Vasile Negrea (prim-adjunct al lui Drăghici), Tănase Evghenie (adjunctul lui Drăghici), Nicolae Pleșiță, Neagu Cosma, Vasile Gheorghe, Nicolae Doicaru, Aurel Moiș, Emil Macri, Iulian Vlad, Aristotel Stamatoiu, etc. a avut loc sub patronajul fondatorilor Securității. Nu întâmplător, în mai 1971, la aniversarea a cinci decenii de existență a PCR, Nicolae Ceaușescu a găsit de cuviință să-i decoreze și chiar să-i înalțe în grad (în rezervă) pe veteranii torționari. Cu același prilej, soția lui Pantiușa, inveterata stalinistă Ana Toma (a se citi ce are de spus Egon Balaș în volumul său de memorii, Voința de libertate, despre această sinistră figură), primea titlul de „Erou al Muncii Socialiste”. Eroine deveneau și alte „tovarășe”: Elena Ceaușescu, Ofelia Manole, Zina Brâncu, Tatiana Bulan, Sanda Rangheț, Ghizela Vass, Ivanca Rudenco, Vanda Nikolski (membră a Biroului Politic al CC al PCdR în anii ’30, militantă cominternistă, nu era rudă cu generalul securist - purta și ea, ca și el, un nume schimbat). Vicepreședintele Camerei de Comerț, colonelul de securitate Hristache Zambetti, ilegalist, fost membru al Colegiului MAI în perioada Drăghici, implicat în tenebroase acțiuni securiste în Statele Unite și Turcia în anii ’50, era ridicat la gradul de general-maior (în rezervă), iar Pantiușa și Nicolschi primeau ordinul „Tudor Vladimirescu”.