Caruselul ideilor, angajamentelor și patimilor politice în veacul XX este amețitor. Mai ales când vine vorba de radicalisme, de pasiuni, iluzii și minciuni, spre a relua titlul cărții postume a lui François Furet. Hitler ar fi spus că dintr-un comunist poate face un bun nazist, niciodată însă dintr-un social-democrat (apud Hermann Rauschning). Tot Hitler, imbătat cu propriile obsesii, spunea că isi urmează destinul cu certitudinea unui somambul. Salturile mortale de la o extremă la alta se explică tocmai prin similitudinea fanatismelor ce le motivează. Jacques Doriot (1898—1945), fascistul francez, lider al asa-zisului „Partid Popular Francez”, fusese membru al CC al PCF și deputatul circumscripției roșii, St Denis. Mussolini a pornit ca socialist radical, chiar internaționalist. A fost idolul tinerilor Antonio Gramsci și Palmiro Togliatti. In ale sale „Caiete din inchisoare”, Gramsci îsi amintea de vremurile când peripatetiza în compania lui Mussolini...
Ideologul fascist Nicola Bombacci a fost inițial comunist, dar a murit împușcat, în aprilie 1945, ca ideolog al odioasei Republici de la Salò, socialistă, fascistă și exterministă, înfrățit cu amicul său Benito, reîntors la fantasmele roșii ale juneții sale, sub patronaj nazist. Chiar A. C. Cuza, antisemit epidermic, era, în junețe, un fel de socialist. August Bebel a spus, și nu greșea, că antisemitismul e socialismul proștilor. Stalin l-a definit, în anii 30, drept canibalismul epocii noastre, doar că nu a ezitat să devină el însuși un canibal. In ultimii ani de viață, dictatorul sociopat lansa acuzații delirante la adresa medicilor evrei și pregătea deportarea în masă a evreilor, cei pe care propaganda oficială îi stigmatiza drept „cosmopoliți fără rădăcini”, spre viitoare lagăre de concentrare (în curs de pregătire). Denigrat de stânga, Friedrich Nietzsche a fost criticul cel mai virulent al antisemitismului. L-a disprețuit visceral. Îl considera vulgar, resentimentar, abject. Nu însă și contemporanul său, Karl Marx, cel care echivala, asemeni lui Richard Wagner, Banul cu Evreul, iudaismul cu capitalismul, cu sistemul bancar. Chiar si în corespondența sa privată cu Friedrich Engels și alți camarazi de idei, Marx nu ezita să utilizeze „argumente” de acest gen, dacă despre argumente vorbim.
Anticapitalismul, antiliberalismul și antisemitismul unesc cele două extreme (nu doar ele, dar în primul rând ele). Crimele în masă ale secolului XX s-au produs în numele acestor trei „anti”. Exemplele abundă. Noile populisme apelează la vechile clișee etnocentrice și xenofobe, nu pregetă să exploateze, cinic și manipulativ, temeri, fobii și resentimente individuale și colective. Extremismul funcționează ca un alfabet: spui a, urmează b, și c, și d, etc.