Este astăzi un lucru cât se poate de limpede că stalinismul nu a fost decât o versiune exacerbată a leninismului. Oroarea de orice formă de autonomie a spiritului, disprețul pentru intelectuali, ura pentru țărănime, viziunea conspiraționistă asupra istoriei, pe scurt o alergie la orice înseamnă valoare, provin din chiar proiectul leninist. Lenin a fost creatorul tuturor instituțiilor care au permis ororile absolute ale stalinismului.
O carte cât se poate de instructivă, amintită și de Mircea Mihăieș într-un editorial, poartă titlul „Războiul privat al lui Lenin” (St Martin’s Press, 2006). Autoarea este Lesley Chamberlain, o respectată specialistă britanică în tradițiile politice și culturale ale Rusiei și Europei de Est. Este vorba de unul dintre cele mai simptomatice episoade din lunga luptă purtată de Lenin și ceilalți bolșevici împotriva oricăror forme de umanism filosofic, în special împotriva umanismului filosofic creștin. În toamna anului 1922, deci în plin pseudo-liberal NEP, Lenin a organizat expulzarea unui grup de șaptezeci de intelectuali de vârf ai Rusiei și a familiilor lor. Ceka lui Dzerjinski a fost instrumentul care a organizat îmbarcarea acestor figuri remarcabile ale spiritualității ruse pe cele două vapoare intrate în istorie sub numele generic de „corabia filosofilor”. Între aceștia, să-l amintim în primul rând pe marele gânditor Nikolai Berdiaev, exponent al unei școli existențialist creștine în care spiritul lui Tolstoi și Dostoievski se întâlnea cu marile frământări metafizice ale unor Schopenhauer și Nietzsche.
Pentru fanaticul maniheist Lenin, acțiunile intelectuale organizate de Berdiaev și colegii săi, inclusiv unele dezbateri organizate la câte un mic anticariat privat ori în vreun salon al Casei Scriitorilor, erau forme impardonabile de subversiune politică. Tocmai împotriva oricărei contaminări cu ceea ce el definise drept virusul ideologiei burgheze, Lenin a decis înființarea unei reviste menite să susțină pozițiile filosofice ale unui marxism redus la condiția de ideologie oficială a statului sovietic („Sub steagul marxismului”). Idealismului etic îi era contrapus „materialismul militant” ghidat de inflexibilul principiu al „partinității”. Tot în acea perioadă se înființează fabrica de activiști ideologici numită „Institutul profesorilor roșii”. Lenin știa că singurul alibi (desigur fals) al monopolului puterii exercitat de bolșevici era pretenția comuniștilor că reprezintă „sensul istoriei”, deci revendicarea unei cvasi-divine infailibilități doctrinare.
Expulzarea lui Berdiaev, a sociologului Pitirim Sorokin, a criticului literar Iuri Eikhenvald, a altor intelectuali faimoși precum prințul Serghei Trubețkoi ori filosoful Semion Frank, era menită să anunțe, fără echivoc, decizia potentaților bolșevici de a suprima orice sursă de gândire independentă. În cazurile amintite, prea cunoscute în Vest pentru a fi rezolvate „administrativ” (prin execuții sumare), se folosea metoda expulzării.
Poetul Nikolai Gumiliov, primul soț al Anei Ahmatova, a fost împușcat în urma unui simulacru de proces sub acuzația născocită de „complot monarhist”. Scrie Lesley Chamberlain: „Călătoria vaporului filosofilor semnala milioanelor de ruși pentru următoarele patru generații că în 1922 țara lor își închidea porțile în raport cu lumea exterioară”. Tot în 1922, din ordinul lui Lenin, se înființa Glavlit (Direcția Cenzurii). Împreună cu poliția secretă, Glavlit a contribuit la strangularea vieții spirituale. Câteva luni mai târziu, din ordinul lui Grigori Zinoviev, se închideau diversele instituții gen Casa Oamenilor de Știință ori Casa Artelor. Ele se vor redeschide după câțiva ani, sub drastica supraveghere a noilor structuri de „îndrumare”. Terorismul de stat era esența însăși a sistemului. Cei care încearcă astăzi să propună imaginea benignă a unui „bolșevism” originar diferit de totalitarismul stalinist ignoră faptul că leninismul a fost de la început o ideologie exclusivistă, întemeiată pe cultul violenței și pe mistica partidului și a Liderului Suprem.
În mai 1921, același Zinoviev (președintele Cominternului) declara: „Hidra contrarevoluției își ridică din nou capul. Ori tăiem acest cap, ori vom fi devorați de către monstru. Trebuie să demonstrăm că mașina Terorii Roșii există și lucrează eficient”. Prigoana împotriva intelectualilor democrați făcea parte din această strategie teroristă. Lenin nu a suportat niciodată ceea ce el numea „spiritul șovăielnic” al intelectualilor. Refuza să asculte „Apassionata”, fiindu-i teamă să nu se îmblânzească sufletește. L-a admonestat pe Maxim Gorki atunci când acesta a protestat împotriva crimelor comise de bolșevici.
În raport cu năzuința lui Berdiaev de a construi un umanism filosofic înrădăcinat în etica religioasă, Lenin nutrea un glacial dezgust. Intelectualii umaniști erau o clasă de paraziți. În anii Marii Terori, Stalin a împlinit visul lui Lenin de a anihila fără milă acest grup. Pentru el, ca și pentru fondatorul regimului, ei nu erau creierul națiunii, ci odioși „lachei ai capitalului”.
