Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Pentru filosoful polonez Leszek Kołakowski (1927—2009), bolșevismul și fascismul au reprezentat două încarnări ale prezenței funeste a diavolului în istorie: „Diavolul... a plăsmuit state ideologice, cu alte cuvinte, state a căror legitimitate este legată de faptul că stăpânii lor sunt stăpâni ai adevărului. Dacă te opui unui asemenea stat sau sistemului său, ești un inamic al adevărului” (vezi Leszek Kołakowski, Modernity on Endless Trial, Chicago: University of Chicago Press, 1990, p. 189).

Anti-umanismul totalitar
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:20 0:00
Link direct

Ambele mișcări au pretins să purifice umanitatea de agenții corupției, decadenței și disoluției, și să redea o presupus pierdută unitate a umanității (excluzându-i, desigur, pe cei percepuți ca subumani, inamici sociali și de rasă). Pentru comuniști, demonul era reprezentat de proprietatea privată, burghezie, preoți, culaci. Naziștii au identificat ca surse ale tuturor calamităților, „plaga” evreiască, „iudeo-bolșevismul”, „iudeo-plutocrația” și marxismul. Fascismul (și varianta lui radicală, nazismul) a fost ferm anti-comunist. În anii 1930, stalinismul a transformat antifascismul într-un pilon al propagandei sale, seducând intelectualii și galvanizând mișcările de rezistență de pretutindeni. Într-adevăr, în absența retoricii antifasciste, este greu de imaginat stalinismul devenind un asemenea magnet extraordinar pentru atât de mulți indivizi, altfel inteligenți și rezonabili. Acești oameni erau convinși că prin sprijinirea fronturilor populare, în special în timpul Războiului Civil Spaniol, se opuneau barbariei naziste. Mașina de propagandă a Internaționalei comuniste apăra drepturile omului împotriva atrocităților abominabile comise de naziști, mascând faptul că, până în 1939, cele mai multe crime în masă din Europa fuseseră de fapt comise de către staliniști, în URSS.

Potrivit lui Timothy Snyder (Bloodlands), au existat trei faze ale crimelor în masă comise de regimurile sovietic și nazist: „În prima (1933—1938), Uniunea Sovietică a executat aproape toate crimele în masă; în a doua, alianța germano-sovietică (1939—1941), masacrul a fost simetric. Între 1941 și 1945, germanii au fost responsabili pentru aproape toate crimele politice”.

Ambele partide-mișcări revoluționare au detestat și denunțat liberalismul, democrația și parlamentarismul ca forme de degradare a adevăratei politici, cea care ar transcende în fapt toate clivajele prin consacrarea unor comunități perfecte (caracterizate de absența claselor și unificarea raselor). Fundamental ateiste, atât comunismul, cât și fascismul, și-au amenajat obiectivele politice prin discursuri străbătute de o pretinsă emancipare, acționând ca religii politice menite să elibereze individul de obligațiile moralei și legalității tradiționale. Pentru a apela la terminologia gânditorului politic italian, Emilio Gentile, ambele au fost forme ale sacralizării politicului, ale unei trăsături unice și integraliste care respingea „coexistența cu alte ideologii și mișcări politice”, nega „autonomia individului cu privire la grup”, prescria „respectarea obligatorie a preceptelor [lor] și participarea la cultul [lor] politic” și consfințea „violența ca armă legitimă a luptei împotriva dușmanilor și instrument de regenerare”. (vezi Emilio Gentile, „Political Religion: A Concept and Its Critics—A Critical Survey,” in Totalitarian Movements and Political Religions 6, no. 1, June 2005: 19–32).

Gentile furnizează și următoarea definiție a „sacralizării politicului”: „Acest proces are loc atunci când o mișcare politică, mai mult sau mai puțin elaborată și dogmatică, conferă un statut sacru unei entități mundane (națiunea, patria, statul, umanitate, societate, rasă, proletariat, istorie, libertate sau revoluție) și îi atribuie un principiu absolut al existenței colective, îl socotește ca principala sursă de valori pentru comportamentul individual și de masă, și îl preamărește ca fiind preceptul etic suprem al vieții publice”. (vezi Emilio Gentile, Robert Mallett, „The Sacralisation of Politics: Definitions, Interpretations and Reflections on the Question of Secular Religion and Totalitarianism,” in Totalitarian Movements and Political Religions 1, no. 1, 2000: 18–55).

În universul acestor mișcări politice, răul a purtat numele acelor care au refuzat, respins sau nu s-au calificat pentru iluminarea furnizată de doctrinele infailibile de partid. În privința totalitarismului de stânga, istoricul Igal Halfin furnizează o excelentă formulare: „Glorificarea istoriei comuniste — umanitatea ținându-se de mână și mărșăluind către un paradis fără clase — nu poate fi așadar disociată de încercarea sistematică a lui Stalin de a-i elimina pe cei care au ajuns cu bine la izvorul marxist, dar au refuzat să se adape din el”. Sau, spre a ne întoarce la nazism, evreii au încarnat răul, în accepțiunea lui Hitler, prin simplul fapt că, pentru el, s-au încadrat sub limita umanității. Aceștia erau concomitent lași și omnipotenți, capitaliști și comuniști, ostentativi și insidioși, și așa mai departe. După vizionarea alături de Goebbels a pretinsului documentar Eternul evreu (Der ewige Jude), un exemplu de oribilă propagandă brută, dictatorul german a stabilit că „aceștia nu mai sunt ființe umane. Sunt animale. Prin urmare nu este o misiune umanitară, ci una chirurgicală. Altminteri Europa va pieri de boala iudaică”.

În memoria lui Petru Creția (1927-1997)

Secolul ideologiei și al terorii
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:04:57 0:00
Link direct

Niciun secol nu a fost martor și nu a sprijinit atât de multe suferințe cumplite, ură organizată și violență devastatoare precum cel de-al XX-lea. Lagărele de concentrare au reprezentat umilirea extremă a ființelor umane, distrugerea identității lor, dezumanizarea ineluctabilă și anihilarea lor în masă. Nici comunismul, nici nazismul, nu pot fi înțelese fără a ține cont de esența a ceea ce Albert Camus denumea cândva prin expresia l'univers concentrationnaire.

În cartea sa, Mai este oare acesta un om?, scriitorul italian și supraviețuitor al Auschwitz-ului, Primo Levi (1919—1987), scria:

„Probabil că este imposibil de înțeles, ba probabil că nimeni nici nu ar trebui măcar să încerce, din moment ce a înțelege înseamnă aproape a scuza. Să mă explic: a înțelege o intenție și acțiune umană înseamnă (chiar și etimologic) a o cuprinde, a-i cuprinde autorul prin substituire, identificându-te cu el. Acum, nicio persoană normală nu s-ar putea vreodată transpune în pielea unor Hitler, Himmler, Goebbels, Eichmann și nenumărați alții. În vreme ce asta ne îngrozește, este totodată și o ușurare, de vreme ce cuvintele lor (și de asemenea, vai, faptele lor) ar trebui probabil să rămână la fel de bine în afara înțelegerii noastre. Acele vorbe și fapte sunt inumane, într-adevăr anti-umane, fără precedent istoric și de abia comparabile cu cele mai nemiloase manifestări ale luptei biologice pentru supraviețuire”.

În România stalinistă, între 1949—1951, a avut loc un experiment diabolic menit să transforme cei șase sute de deținuți ai penitenciarului Pitești (toți, studenți arestați pentru activități anti-regim reale sau doar imaginate) în „oameni noi”. Metoda, inspirată după câte se pare din învățăturile pedagogului sovietic Anton Makarenko și preluată de către poliția secretă a Uniunii Sovietice și sateliților ei, ar fi trebuit să transforme victimele în proprii lor torționari, prin urmare, în „educatori”. O grupare de colaboratori ai regimului, condusă de un fost legionar arestat în 1948 sub acuzația de a fi mințit în privința trecutului său, s-a angrenat în violențe barbare împotriva propriilor lor colegi de detenție, și care au experimentat două niveluri de transformare: re-educarea externă și cea internă, atunci când victima devenea torționar. Existau doar două posibilități pentru acești deținuți: să devină complici sau să moară în condiții îngrozitoare. De fapt, după cum a spus unul din puținii supraviețuitori ai acestui lugubru experiment, mai exista o a treia cale: să-ți pierzi mințile.

Ceea ce s-a petrecut în lagărele naziste și comuniste (Pitești a fost, prin toate intențiile practice, o astfel de instituție) era menit să distrugă trăsături de bază ale umanității precum compasiunea, înțelegerea și solidaritatea. Istoricul Timothy Snyder și-a încheiat în mod minunat lucrarea sa fundamentală, Bloodlands (Tărâmul morții), spunând că „regimurile nazist și sovietic au transformat oamenii în cifre... Ne revine nouă, umaniștilor, misiunea de transforma la loc cifrele în oameni.” La baza acestor orori a stat convingerea că ființele umane pot deveni obiectul unei inginerii sociale radicale dirijate de către auto-intitulați custozi ai fericirii universale. Și pentru a-l parafraza pe istoricul Peter Fritzsche (vezi „On Being the Subjects of History: Nazis as Twentieth-Century Revolutionaries,” in Language and Revolution: Making Modern Political Identities, ed. Igal Halfin (London: Frank Cass Publishers, 2002, p. 151), secolul XX a ajuns să fie distructiv odată ce „prezumția conștientă istoric potrivit căreia întâmplarea abundă și trebuie să fie dirijată, că haosul este pe cale să se înstăpânească și că trebuie depășit, că societatea poate fi proiectată și revoluția înfăptuită” a devenit justificare pentru sacralizarea politicului și l-a transformat într-un substitut al religiilor tradiționale. Trebuie pornit aşadar de la premisa că în această „epocă a extremelor” (vezi Hobsbawm) chestiunea răului este problema fundamentală (vezi și Susan Neiman, Evil in Modern Thought: An Alternative History of Philosophy, Princeton, N.J., and Oxford: Princeton University Press, 2002).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG