Cei care girează întreprinderi mistificatoare și care nu se delimitează tranșant de ele nu pot fi numiți istorici în sensul contemporan, adică autentic, al cuvântului. A-l pune pe Leonte Tismăneanu pe o listă de doar patru nume, alături de sinistrul Petre Borilă (membru al Biroului Politic, unul din cele nouă veșnice portrete sub Dej), de Gheorghe Stoica și de Mihai Burcă, a fost o enormitate care frizează absurdul. Și asta într-un ziar de mare circulație („Adevărul”), sub semnătura a doi tineri jurnaliști, într-un serial creditat, pe post de consultant științific de un istoric pe care l-am citat, nu o singură dată, cu respect. Intre timp, aceste texte despre „apostolii lui Stalin” au devenit cărți...
Se reia de fapt perspectiva etnocentrică de tip Gh. Buzatu–Ioan Scurtu–Ioan Talpeș–Ilie Ceaușescu, cu puternice accente xenofobe, o viziune cu ecouri și în referințele despre „toți cominterniștii” ca agenți NKVD, etc., ale lui Larry Watts. Agenta NKVD Margarete Buber-Neumann? Adică un fel de Ghizela Vass, de Zina Brâncu, de Tatiana Bulan, de Clara Cușnir-Mihailovici, sau de Vanda Nicolschi? Comuniștii interbelici ar fi fost șnapani, escroci, arghirofili („portofelul” lui Moscu Cohn, rublele tatălui meu, „cel mai bine plătit dintre toți agenții”), cu toții spioni, în chip „obiectiv”, uneori și „subiectiv”, ai Moscovei. Se promovează explicit și insistent stereotipurile conspiraționiste și antisemite (mitul politic atât de nociv al „Zydokomunei”, al „iudeo-bolșevismului”). Demonizarea programatică se îngemănează cu persiflarea pamfletară. Un simplism dezolant și pustiitor, nici urmă de comprehensiune istorică.
Scriu aceste lucruri cu conștiința că despărțirea de acest gen de poncife este condiția sine qua non a intrării și integrării istoriografiei românești legată de comunism în circuitul epistemic global. O spun ca unul care a recenzat cartea lui Adrian Cioroianu despre cultul lui Ceaușescu în Times Literary Supplement. Merita să fie semnalată și discutată, era într-adevăr o contribuție originală, echilibrată și competentă la studiul unui fenomen extrem de interesant. Nu am motive să mă tem ori să fiu timid când afirm aceste lucruri. Ele țin de un elementar simț al valorilor și de respect pentru ceea ce înseamnă expertiză, nu goana după publicitate cu orice preț. Cartea mea Stalinism pentru eternitate este respingerea explicită a acestui provincialism patriotard și conspiraționist, a insolenței lăutăriste. Există lucrări ce merită prețuirea noastră, între care cele semnate și coordonate de Lucian Boia și Adrian Cioroianu.
Pentru a pricepe orbirea morală a comuniștilor interbelici și a urmașilor lor este necesar să învingem propriile noastre prejudecăți, să încercăm să ieșim din senzaționalism ieftin și să intrăm în perimetrul științei, să explorăm așadar cultura politică a unei secte mesianice în care idealismul (așteptarea chiliasmului revoluționar) s-a întrepătruns în chip letal cu fanatismul și cu auto-emascularea spiritului critic. Altfel spus, în experiența comunistă a veacului XX, spiritul revoluționar a triumfat asupra spiritului critic, l-a anihilat.
Istoria comunismului este și o istorie a ideilor, mentalităților și pasiunilor comuniste. Este istoria unei credințe, a unei religii politice. Spre a relua titlul atât de necesarei cărți scrisă de Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu și H.-R. Patapievici, ideea comunistă nu a sucit mințile în chip banal și rudimentar, ci într-unul pervers, abuzând de sentimente nobile, mascând resentimentul în compasiune și îmbrăcând noul sclavagism în veștmintele unui egalitarism specios. Este vorba, așadar, de dedublare, de fuga de libertate (spre a relua conceptul lui Erich Fromm), de milenarism salvaționist și de abuz mental. Așa se explică pasiunile comuniste, nu prin prea-umane micimi individuale, prin stupiditate, rapacitate și cupiditate. Cine a citit Condiția umană de André Malraux ori Secolul meu de Aleksander Wat știe despre ce vorbesc. La fel, cei care au citit, citesc sau vor citi esențiala carte de dialoguri cu Imre Tóth despre „lucrurile care nu se fac, și care totuși se fac…”