Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016
vladimir-tismaneanu-blog-2016
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:11 0:00
Link direct

Hugh Thomas (1931—2017), care a încetat din viață luna aceasta la vârsta de 85 de ani, a fost un cărturar admirabil, un model de probitate, acuratețe și dedicație în folosul adevărului. Aveam 20 de ani când i-am citit monumentala capodoperă The Spanish Civil War. După mai multe decenii și în pofida, sau mai degrabă datorită tuturor acelor noi detalii, volumul justifică ceea ce scria Cyrill Connolly în Sunday Times la momentul publicării sale în 1961: „Aproape că niciun aspect al Războiului Civil nu-i scapă în această splendidă carte, oricât de dureros sau nepopular ar fi el”. Ediția revăzută și adăugită a apărut la Harper&Row în 1977 și încă mai este disponibilă. O am aici, lângă mine, în timp ce scriu acest succint omagiu. Are 1.115 pagini.

Iată doar un pasaj din Epilog, în mod anume relevant pentru cartea pe care o scriu împreună cu Marius Stan (Two Sisters):

„Dintre comuniștii străini care au luptat în Spania, magneticul Kléber a fost executat în Rusia înainte de 1939, Gal și Copić curând după aceea. La sfârșitul anilor 1940, toți comuniștii din Europa de Est care luptaseră în Spania au intrat pe radarul de suspiciuni al lui Stalin. Ministrul de Externe al Ungariei de atunci, László Rajk, comisar al Batalionului Rákosi în a Treisprezecea Brigadă Internațională, „a mărturisit”, la procesul lui din 1949, că a mers în Spania în numele poliției Amiralului Horthy. ...După execuția lui Rajk, mulți veterani ai Războiului Civil Spaniol au fost arestați și unii dintre ei împușcați”. (p. 953)

Epigraful acestui atât de onest epilog este preluat din cartea lui Gerald Brenan, South from Granada (1957): „În războaiele de clasă, tabăra câștigătoare este cea care ucide cel mai mult”. Iar ultimele cuvinte ale concluziei la această capodoperă sunt totodată și un înțelept, deși deprimant, avertisment: „Războiul civil a avut momente de glorie. Dar a fost în chip esențial o teribilă tragedie și o cezură în viața unui popor european—singurul mare popor european, trebuie amintit, care înainte de 1936 era prea sărac pentru a avea o industrie de armament modernă”. (p. 946) Generații de cercetători ai principalelor bătălii intelectuale și politice ale secolului XX, incluzând aici și Războiul Rece, îi vor fi pe veci recunoscătoare acestui mare istoric. Odihnească-se în pace...

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:03:28 0:00
Link direct

În urmă cu 26 de ani, în campusul Universității din Chicago, a fost comisă o crimă abominabilă. „Toute l’eau de la mer ne suffirait pas à laver une tâche de sang intellectuelle”, scria Lautréamont. Cel ucis, profesorul Ioan Petru Culianu (1950—1991), a fost un spirit eminamente democratic, un erudit de geniu, urmaș al uneia dintre marile familii intelectuale ale românilor, cosmopolit în sensul cel mai nobil al acestui cuvânt, sprijinitor statornic al pluralismului și adversar al totalitarismului, al național-securismului fascistoid.

A fost un cărturar din stirpea lui Hașdeu, Pârvan, Iorga și Mircea Eliade. Nici astăzi nu știm cine l-a lichidat pe Culianu. În ceea ce mă privește, știu un lucru, că la întrebarea cui prodest răspunsul nu poate fi decât unul: celor care urăsc toleranța, adevărul și încrederea între oameni.

În eseul intitulat „Ku-Klux-Klan ortodox”, cred că ultimul articol românesc al marelui istoric al religiilor, Culianu analiza legionarismul/ortodoxismul ca eșafodaj ideologic al salvării prin înlăturarea elementului „străin” din religie; alungarea elementului „străin” („alogen”) din țară și fondarea „Omului Nou”, ideal pe care „vestitorii” extremei drepte, spre a relua termenul lui Dinu Pillat, îl împărtășeau cu cei ai bolșevismului: „Ortodoxiștii produc la vremea respectivă o enormă maculatură, care azi apare cu totul descreierată. Garda de Fier pleacă de la această ideologie, în care introduce elemente mistice și de societate secretă”.

„Pericolul fundamentalismului în sânul ortodoxiei nu s-a stins. Dimpotrivă, azi pare mai puternic ca oricând”. (Meridian, mai—iunie 1991). Ce nu anticipa Culianu, altminteri un gânditor cu capacități premonitorii absolut uluitoare (povestirea sa despre „Jormania liberă” rămâne o capodoperă a literaturii politice), era resurecția radicalismului stângist, alianță greu imaginabilă ce avea să se formeze între toți cei care detestă valorile liberalismului democratic, ceea ce eu numesc barocul stalino-fascist. De fapt, cum am mai spus-o, ideea de a scrie o carte despre fantasmele salvării, despre universul mitologic al politicului în post-comunism, s-a născut în lungile conversații purtate cu profesorul de la Chicago, prieten de idei și de valori.

Dacă cineva mi-ar cere să numesc un intelectual critic român, un om care s-a aventurat în spațiul ideilor, dar şi al politicului, în polemici de o mistuitoare şi periculoasă intensitate, şi care a apărat public valorile democratice, plătind cu viața pentru angajamentul său, l-aș numi pe Ioan Petru Culianu. Binecuvântată să-i fie amintirea!

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG