Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Trebuie spus fără vreo urmă de echivoc că marxismul a așezat în centrul cosmologiei sale lupta claselor, atacând cu justițiară fervoare proprietatea privată și promițând năpăstuiților sorții sosirea mileniului, „saltul din imperiul necesității în acela al libertății”. Același marxism a codificat resentimentul drept parte a matricei emoționale a unei mișcări menite să distrugă prin violență globală vechea ordine. Să nu uităm textul incendiar al lui Karl Marx însuși despre problema evreiască, în care tânărul filosof hegelian de stânga nu poate vedea emanciparea evreimii decât prin depășirea (adică anihilarea) evreității (Judentum), pe care, reflex și prejudecată proprii socialismului epocii, o reduce la condiția practicii murdar-mercantile („schmutzig-jüdische”). În Londra deopotrivă opulentă și sordidă a anilor 1860-1870 va fi trăit Marx momente de furie de nedomolit, va fi găsit el argumentele raționalizării explozive a resentimentului social în amețitoarele dantelării conceptuale și în verdictul neiertător din Das Kapital: „Ceasul din urmă al exploatării capitaliste a sosit. Expropriatorii sunt expropriați!”

Oricine va fi citit Demonii lui Dostoievski își amintește cu siguranță de șigaliovism, acea schemă utopică prin care se urmărea construcția unei societăți a termitelor umane. Tot astfel, este greu să uiți pornirile de ură anti-liberală ale posedatului Piotr Verhovenski, dorința acestuia de a instaura anarhia universală, de a zdruncina definitiv capitala de gubernie adormită în pacea impardonabilă a unei execrabile, intolerabile cumsecădenii. Resentimentarul nu suportă ceea ce N. Steinhardt vedea drept o virtute esențială, anume dreapta-socotință, echilibrul, decența, civilitatea. El trăiește, acest nihilist, sub semnul unei insatisfacții mefistofelice, al unei dureri interioare permanente.

Lenin, ascetul monoman, iacobinul iluminat, utopistul machiavelic, a fost de fapt omul resentimentului. În a sa Istorie a revoluției ruse, regretatul Richard Pipes spunea că intelighenția a făcut din resentiment fundamentul unei doctrine a negării totale a ordinii stabilite. El nu polemizează, ci aneantizează. Când scrie despre „renegatul Kautsky”, în 1918, Vladimir Ilici îl compară cu un „cățel orb care latră când într-o direcție, când într-alta” și cu o molie care roade haine vechi (vezi Christopher Read, Lenin, Routledge, 2005, pp. 252-253). Lenin se îmbată, de fapt, cu propriile certitudini, nu admite nici cea mai politicoasă formă de critică. Convertește intoleranța în virtute, ridică exclusivismul la rang de principiu. Chiar prietenia este subsumată intereselor politice, dovadă ruptura cu menșevicul Iuli Martov. Din acest motiv, este de negândit o etică a bolșevismului. Amoralismul se află în chiar inima sa, scopul (mereu nebulos) sanctifică mijloacele.

Așa apar nihiliștii din romanele lui Turgheniev, așa sunt „vestitorii” din Așteptând ceasul de apoi, marele roman politic al lui Dinu Pillat despre pasiunile radicale interbelice din România. Nimic din ce-ar fi făcut țarismul, cu excepția unei sinucideri, scria Richard Pipes, nu ar fi potolit ura resentimentară a acestei clase întemeiată nu pe proprietate, ci pe atitudini, emoții, sentimente, viziuni, angoase și aversiuni. La fel s-ar putea spune că nimic din ce-ar fi făcut democrația liberal-constituțională românească din anii ’30 nu i-ar fi putut îmblânzi pe legionari și pe comuniști, frați inamici jurați să arunce în aer edificiul pluralismului.

vladimir-tismaneanu-blog-2016

​Asemeni lui Mircea Cărtărescu, eu cred că toate campaniile isterizante prin mass media din ultimii ani au avut ca principal scop, dar și ca efect, amuțirea vocilor critice la adresa corupției, a moștenirilor securisto-comuniste, bagatelizarea și denigrarea opțiunilor pro-occidentale și pe linia statului de drept. S-a născocit chiar o expresie stigmatizantă, „intelectualii lui Băsescu”, care mai este încă folosită, spre stupoarea noastră, a tuturor, în studiourile trustului de presă al penalului Voiculescu. Așa au fost „cadorisiți” cei care au refuzat și refuză înregimentarea neo-FSN-istă drept inamici publici. Autonomia de gândire a fost și este defăimată drept servitute, obediență, lichelism, pupinism, sinecurism, etc. Adevărata lașitate docilă este însă la urmașii lui Ion Iliescu, cozile de topor ale condamnatului penal de Teleorman...

Ce s-a petrecut în toți acești ani? S-a organizat, practic și în chip sistematic, ceea ce Dan Tăpălagă a numit cândva bulversarea valorilor. A fi decent, a te exprima onest, a verifica informațiile prin cel puțin două surse, toate aceste minime, dar indispensabile imperative ale unui jurnalism decent, au ajuns să fie privite drept aberații. Dar asta ține, sau ar trebui să țină de deontologia profesiei și mai puțin de gusturile mele sau ale tale. Insultarea intelectualilor însă a devenit în timp un fel de sport favorit pe diversele canale media, nemaivorbind de mizeriile proferate pe varii forumuri (citiți unele din reacțiile pestilențiale la ce scriu intelectualii critici). Te-ai aștepta apoi ca organizații specializate în asanarea vieții publice să reacționeze cu promptitudine. Aiurea!

Pe scurt, dacă ai fost vreodată taxat drept „intelectual al lui Băsescu”, se poate spune despre tine absolut orice. Contextul nici nu mai contează, cuvintele îți sunt răstălmăcite, desfigurate, întoarse pe dos. Sudalma cea mai josnică este considerată mod de adresare legitim. Numele îți este schilodit. Biografia îți este siluită.

Un fost general de securitate, Aurel Rogojan, azi pensionar SRI, ultimul șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, el însuși ultimul șef al Securității, publica la un moment dat o carte în care se spun enormități și se proferează calomnii despre Horia Patapievici și despre mine. În cazul lui H.-R. Patapievici, este călcat în picioare numele părintelui său. Se sugerează că amândoi am fi agenți ai unor puteri străine. Despre mine, pornind de la o fișă publicată cândva de Mihai Pelin, se brodează scenarii rocambolești. Evident, autorul n-a avut acces la sutele de pagini din dosarul meu, dar își permite să speculeze acolo, cu deplină rea-voință, scornind tot felul de aiureli. Cartea apărea la editura „Compania” condusă pe atunci de Petru Romoșan și Adina Kenereș. N-am văzut nici până în ziua de astăzi vreo analiză în paginile revistelor culturale și politice care să demonteze aceste mistificări apărute la o editură socotită în epocă drept respectabilă. Sub ochii noștri, discursul vadimist al defunctului menestrel ceaușist a migrat spre centrul vieții culturale, iar observatorii culturii românești tac. Același Rogojan lansa în iunie 2018, la Muzeul de Istorie Suceava, volumul „Iulian Vlad—confesiuni pentru istorie”. Obscenitatea publică nu cunoaște limite!

Alt exemplu: Ioan Scurtu, istoric oficial al sistemului Iliescu, cândva consilier al fostului președinte, scria că aș împărtăși cu Mihail Roller aceeași „fibră spirituală”. I s-a răspuns vreodată, în vreun fel? Tăcere sepulcrală. Analogia cu fostul satrap al istoriei românești a fost și este aberantă: niciuna din cărțile mele, de autor ori coordonată, nu este lectură obligatorie, „manual unic”, etc. Nu eu, ci dl Scurtu a domnit ani de zile peste Arhivele Naționale ale României, făcând tot posibilul să împiedice accesul tinerilor cercetători sub cele mai năstrușnice pretexte. Ce-ar urma să spun eu, că dl Scurtu este plămădit din aceeași „fibră spirituală” cu Mușat și Ardeleanu, pontifii istoriografiei sub Ceaușescu? Să-mi folosesc imaginația comparativă pentru a scrie despre o nouă Constanța Crăciun a României? Din păcate, în locul unor normale reacții morale la atâtea ofense aduse adevărului și bunului-simț, mi s-au servit adesea povețe înțelepte de genul „Cine seamănă vânt, culege furtună”. Insinuarea este privită până în zilele noastre ca sofisticare, calomnia drept acuratețe, limbajul trivial drept franchețe, iar inventarea de citate drept erudiție academică.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG