Vladimir Tismăneanu

Mult timp am crezut că victoria cea mai importantă și consistentă obținută în urma căderii comunismului a fost libertatea presei. Nimic nu detesta vechiul regim mai mult decât gândirea liberă. Un text al lui Lenin se intitula rău-prevestitor: „Despre presa de partid și literatura de partid”. Pentru bolșevici, partinitatea, adică partizanatul, acceptarea oarbă a „liniei partidului”, primează asupra oricărei înclinații către obiectivitate. Este un reflex pe care îl vedem reprodus și multiplicat și la epigonii lor de azi, PSD-ul lui Ion Iliescu, președintele onorific al sectei de guvernământ.

A fi tendențios de dragul cauzei era privit drept un merit, o reală virtute. „Iubești poporul?” întreba maniacal politrucul Traian Șelmaru în anii ’50 și adăuga ritos: „Dacă iubești poporul, vei ști cum să scrii”. Noua partinitate cere ura pentru proiectele legate de europenizare și democratizare, inclusiv asumarea trecutului—orice ar spune, orice ar face societatea civilă. Noua/vechea partinitate se plasează dincolo de argumente empirice, prin mistificări, distorsiuni, imprecații, interjecții și incantații, ba chiar și amenințări. A se vedea declarația din week-end a deputatului PSD Cătălin Rădulescu la adresa protestatarilor pașnici din Piața Victoriei: „Nu ne provocați că venim un milion și vă călcăm în picioare”. Aici nu mai este vorba de un personaj politic, deci de unul fatalmente failibil, ci de ostilitatea față de o viziune de renovare a spațiului public și a societății românești în genere. Cine nu participa pe vremuri la ritualurile de înfierare era catalogat imediat drept dușman. Înfierarea!—o fac azi cu suficient spor televiziunile de casă, cei vânduți/dedați acestei logici primitive a politicului.

Să revenim însă la moravurile vechiului regim, cel din care se trag azi cleptocrații vechilului Dragnea. Cele patru reguli de supraviețuire în comunism, suna un banc faimos, erau: 1. Nu gândi; 2. Dacă gândești, nu vorbi; 3. Dacă gândești și vorbești, nu scrie; 4. Dacă gândești, vorbești și scrii, să nu fi surprins… Ei bine, ultimii ani de postcomunism m-au făcut să mă întreb cum a fost posibilă metamorfozarea unei prese vibrante, cu profesioniști reali, mulți trecuți prin stagii de pregătire jurnalistică în Occident, în negația a ceea ce-ar trebui să fie un ziarist onest.

Mă voi opune întotdeauna oricărei îngrădiri a libertății de expresie, voi lupta până la capătul zilelor mele pentru acest drept și pentru celelalte libertăți câștigate cu atâtea sacrificii în decembrie 1989. Dar nu pot să nu remarc cum, în România membră a Uniunii Europene, controlul cvasi-monopolist al unor trusturi de presă asupra mijloacelor de informare a avut și are efecte extrem de perverse. Am fost în țară cel puțin în fiecare vară în ultimele decenii post-comuniste, urmăream emisiuni pe canalele dominante private și mă întrebam unde s-a refugiat simțul rușinii? Cum este posibil ca oameni pe care îi cunosc de ani de zile să se preteze la asemenea mascarade sinistre, la manipulări jenante și grosolane? Este ceea ce am numit, Mircea Mihăieș și cu mine, în volumul nostru apărut la Curtea Veche (O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu), orbirea voluntară.

Dezlănțuirea lui Nicușor Ceaușescu, revanșa lui asupra tuturor celor care-l consideraseră până atunci „Degetarianul”, inclusiv Zoia și Valentin, s-a petrecut odată cu intrarea în funcție la UASCR și ascensiunea pe care o cunoaștem. Atunci au început, de fapt, orgiile. Radu Stern mi-a amintit și episodul din clasa a VIII-a, când a avut loc accidentul de mașină - conducea, evident fără permis, și a intrat într-un tractor, omorându-și garda personală la 13 ani. Sau jocul lui cu săritul gardului la el acasă, spunându-le securiștilor care-l păzeau: „Dacă mă împușcați, vă jupoaie mama!”. Sau episoadele când St. Bernard-ul lui Nicu scăpa și toți securiștii din cartier primeau misiunea să prindă câinele.

Când am fost duși cu școala, în septembrie 1968, la IAS Jegălia, să depănușăm porumb în locul armatei care era mobilizată la frontieră ca în Deșertul tătarilor de Dino Buzzati, așteptând mereu venirea unui inamic de fapt inexistent (pentru că sovieticilor puțin le păsa de Ceaușescu și gesticulațiile sale), Nicu nu a fost prezent decât maximum două zile. A venit cu Mercedes-ul cu șofer și însoțitor (securist), a stat puțin cu noi, a fumat, a băut bere și must, s-a uitat pe pereții dormitorului (de fapt o magazie improvizată ca loc de culcare pentru vreo cincizeci de elevi, cu saltele din paie), a trecut în fugă prin sala de ședințe și a observat că pe perete se aflau pozele membrilor Prezidiului Permanent de dinainte de debarcarea lui Drăghici, deci de dinainte de Plenara din aprilie 1968. Îmi amintesc cum a exclamat: „Ăștia n-au aflat încă aici că s-a terminat cu Drăghici”. Nu aflase încă sărmanul director al IAS, Mitrică, cel care bântuia peste tarlale cu un ZIM delabrat, memento ridicol al erei staliniste...

Nicolae Ceaușescu îl terminase politic pe Drăghici după ce fuseseră extrem de legați în atâtea intrigi din anii ’50 și ’60. De fapt, ei erau „băieții lui Dej” care, asemeni unui dresor de animale sălbatice, îi asmuțea amuzat pe unul împotriva celuilalt. La ședințele Biroului Politic din martie 1956, după Congresul al XX-lea al PCUS, atunci când Hrușciov denunțase cultul personalității lui Stalin, Ceaușescu a pozat în reformator, chiar într-un fel de de-stalinizator. Era perioada când Nicolae și Elena Ceaușescu se vizitau des cu Iosif și Liuba Chișinevschi. L-a criticat pe Drăghici pentru faptul că a sustras Securitatea de sub controlul organelor de partid, că a transformat-o într-un fel de „cal nărăvaș”, că nu se considera răspunzător decât în fața lui Dej. Ulterior, dojenit probabil de primul secretar, a dat înapoi, și-a moderat criticile și a devenit flagelul prigonirii oricărei urme de erezie în partid.

Nicu a crescut în acea atmosferă a secretelor șoptite la masă, când Nicolae îi povestea Elenei despre ultimele epurări, despre noile planuri ale lui Gheorghiu-Dej de a elimina orice formă de „deviaționism”. Tatăl său îl îndemna să citească din „clasicii marxism-leninismului”. Cred că i se apleca, dar o făcea, ori simula că o face. În ultimul an de liceu a început să participe la un anemic cerc de „științe sociale”, unde eu am vorbit despre marxiștii vag-eretici, Ernst Fischer (apăruse Necesitatea artei) și Roger Garaudy (se traduseseră în românește Marxismul secolului XX și Un realism fără țărmuri), iar el a prezentat un referat pe teme de economie politică, se poticnea îngrozitor, textul era evident scris de altcineva. O făcea doar pentru a-i oferi plăcere tatălui, ori pentru că nu îndrăznea să iasă din cuvântul acestuia? În copilărie fusese victima acceselor de furie ale lui Nicolae Ceaușescu, cel care îl bătea fără milă. Chiar și când ajunsese ministrul tineretului, când suna telefonul și vorbea cu tatăl său, se ridica în picioare (informație verificată prin mai multe surse).