Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Stupoare, incredulitate, perplexitate, șoc: acestea au fost reacțiile mondiale atunci când s-a anunțat că Joachim von Ribbentrop, șeful diplomației naziste, a sosit la Moscova și a semnat, pe 23 august 1939, Pactul de neagresiune cu Uniunea Sovietică, până atunci considerată dușmanul de moarte al fascismului. A fost o zi nefastă pentru toți prietenii libertății. Coșmarul devenit realitate punea capăt iluziilor despre URSS ca „bastion” al rezistenței antifasciste. Stânga internațională primea o lovitură colosală, mișcarea comunistă internațională era complet debusolată, strategia Fronturilor Populare era abandonată instantaneu, Cominternul, condus de Gheorghi Dimitrov, vedeta procesului de la Leipzig, omul care îi înfruntase pe Goering și pe Goebbels, își recalibra politica pentru a acomoda noua alianță între briganzii totalitari.

Condiționați mental de propaganda stalinistă, liderii Internaționalei a III-a subscriau fără murmur la noua cotitură dictată de „farul omenirii progresiste”. Repertoriile cinematografice și teatrale sovietice erau schimbate peste noapte. La fel și cele din Germania hitleristă. Efectul imediat al acordului semnat de Viaceslav Molotov și de Ribbentrop, în prezența și cu binecuvântarea lui Stalin, a fost declanșarea, după numai o săptămână, a celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu era vorba doar de „neagresiune” (formulare orwelliană), ci de o alianță strategică pe care fiecare dintre cei doi tirani a încercat să o exploateze la maximum în perioada următoare. Sub portretul lui Lenin, la Kremlin, liderul revoluției proletare se înfrățea cu emisarul liderului „revoluției rasiale”. Vojd la Führer nu scoate ochii. De altfel, ca o concesie făcută antisemitismului zoologic al naziștilor (cu care, e de presupus, simpatiza în secret), Stalin îl înlocuise pe comisarul poporului pentru afaceri externe, Maxim Litvinov (vechi bolșevic, evreu de origine), cu velicorusul Molotov (și el vechi bolșevic, născut Skriabin).

S-a configurat astfel, în inima Europei, ceea ce istoricul Timothy Snyder definește în cartea sa Bloodlands (Tărâmul morții) drept linia Molotov-Ribbentrop. Pe baza protocoalelor secrete, au fost anihilate state, au fost spoliate națiuni, au fost organizate deportări, strămutări, lichidări în masă. Cum nota scriitorul Vasili Grossman în marele său roman Viață și destin, dincolo de incongruențele ideologice, cele două imperii totalitare împărtășeau aceeași ostilitate maniacală la adresa spiritului liberal, a valorilor umanismului clasic, a parlamentarismului democratic. Ambele erau construcții utopice expansioniste. Tocmai de aceea putea Stalin să ridice paharul cu sincer entuziasm și să ofere un toast în cinstea Führerului. Erau amândoi, Stalin și Hitler, uniți de pasiunea revoluționară menită să distrugă „lumea veche”. În timp ce naziștii organizau în partea din Polonia ocupată de ei exterminarea intelectualității și a clerului, și inițiau politicile care aveau să ducă la anihilarea populației evreiești, Stalin și Beria puneau la cale masacrarea în pădurea Katyn a corpului ofițeresc și a nenumărați civili polonezi. Vina acestora? Niciuna, în afara originii lor etnice. Era vorba, evident, de ceea ce azi numim genocid.

Sovieticii au înghițit o mare parte a Poloniei, statele baltice, Basarabia și Bucovina de Nord. Au impus instituțiile bolșevice, au nimicit orice formă de opoziție locală, au practicat eliticidul și etnicidul. „Spionita” era o maladie contagioasă, vigilența revoluționară era exaltată drept virtutea supremă. Și nu erau cruțați nici măcar refugiații politici ajunși în URSS pentru a scăpa de teroarea nazistă...

În pofida aroganței lui prezumțioase, stalinismul era asaltat de contradicții ireconciliabile. Era absolut paranoic, exclusivist, hipersuspicios, pe scurt, apoteoza obscurantismului. În ciuda acestora, problema lui fundamentală a fost personificarea malignă a autorității și, ținând cont de psihologia lui Stalin, rolul, tot mai cumplit, al poliției politice. Până și acoliții lui Stalin erau paralizați de teamă și intrau în panică la fiecare toană a dictatorului, fără să-i înțeleagă deciziile oculte.

Pe termen lung, cu toate eforturile mașinăriei staliniste, sistemul nu a putut să funcționeze. Unele prevederi scandaloase au fost înlăturate după moartea corifeului, dar, evident, nu esența: monopolul puterii partidului comunist. În felul lui banal și ursuz, Leonid Brejnev a oferit o ilustrare perfectă a gândirii staliniste: „Avem un partid, un conducător. Pentru ce să dorim o opoziție? Oamenii vorbesc mereu despre libertate. Ce înseamnă libertatea?” (Citat de Mihail Voslensky în Nomenklatura, Garden City: Doubleday, 1984, p. 243)

Glorioasă pentru nomenklatură, epoca lui Stalin a fost plină de confuzii și suferință, de incredibilă spaimă. În timpul marii epurări, dar în mod deosebit după 1949, nimeni nu se simțea în siguranță în anturajul lui Koba, iar membrii clicii de la conducere - așa cum, ulterior, a admis Hrușciov - erau nesiguri de șansele lor de supraviețuire. În accepțiunea lui Stalin, oricine era un potențial trădător, și depindea de el, și numai de el, să decidă în privința vieții sau morții supușilor. Oricine risca să alunece în capcana intrigilor lui Stalin. Posedat de ură față de întreaga umanitate, dictatorul vâna dușmanii în dacha lui izolată de la Kunțevo, îmbătându-se cu fantasmele viitoarelor vendete, noilor epurări sângeroase și represiunii finale. Îi ura el visceral pe toți lacheii din Politburo - unde erau extravagantul Troțki, istericul Zinoviev, suavul Kamenev, acidul Radek și, în special, Buharcik, Nicolai Ivanovici Buharin, pe care Lenin îl numise cândva copilul minune al partidului? Stalin era acum obligat să domesticească „pisoi” știrbi, niște lamentabili și dezgustători liliputani.

Ultimele zile ale lui Stalin trebuie să fi fost extrem de triste și nespus de nostalgice. Romanul funest al luptelor facționiste se terminase, Tito fusese excomunicat, conspirația sionistă demascată, dar el încă privea neliniștit către viitor. Urmașii lui erau lipsiți de vlagă. Erau niște executanți fără coloană vertebrală, incapabili să gândească în termenii istoriei universale. Lipsiți de îndrumarea lui, cu siguranță că vor ruina magnificul edificiu totalitar. Discursul lui Stalin la Congresul al XIX-lea, din octombrie 1952, a fost un strigăt disperat, testamentul teoretic și politic, plin de scepticism, al dictatorului. Această admonestare era învăluită în jargonul „progresist”, dar temerile lui Stalin în legătură cu succesorii lui se puteau ghici din transformările organizatorice ale conducerii partidului. Bătrânilor staliniști, precum Gheorghi Malenkov, Viaceslav Molotov, Nikita Hrușciov, Kliment Voroșilov, Lavrenti Beria, Anastas Mikoian sau Lazar Kaganovici, li s-au alăturat în eșalonul superior reprezentanții celei de-a treia generații bolșevice, gata să îndeplinească sarcinile de exterminare încredințate de „șef”. Suslov, Brejnev, Patolicev, Ignatiev, Pervuhin, Șepilov, ca să menționez doar câțiva din așii noii elite a puterii, erau încurajați să răstoarne vechea clică.

În săptămânile lui din urmă, într-o ultimă zvâcnire criminală, Stalin a făcut toate eforturile să născocească noi procese-spectacol, mai înrăite, mai „pedagogice” și mai extinse decât cele anterioare. „Complotul medicilor”, demascat datorită vigilenței tovarășului Stalin, a devenit cântecul său de lebădă. A murit și mulți din „trădători” i-au supraviețuit nepedepsiți. Cu toate acestea, din mausoleul său, „bătrânul comandant” a continuat o vreme să vegheze evenimentele de la Kremlin, trăgând sforile, învrăjbind diverse facțiuni, punându-i în umbră pe „pigmeii” ce pretindeau că ar fi mai buni decât fuseseră vreodată leniniștii.

Cel mai mare geniu al omenirii, a patra sabie a marxismului nu se putea odihni în pace. Nimic nu se întâmpla în partidul leninist, în consecință nici în comunismul internațional, fără a se face referire la ceea ce scriitorul sovietic Konstantin Simonov numise cândva „chestiunea blestemată” a lui Stalin și a stalinismului...

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG