Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

vladimir-tismaneanu-blog-2016

​Asemeni lui Mircea Cărtărescu, eu cred că toate campaniile isterizante prin mass media din ultimii ani au avut ca principal scop, dar și ca efect, amuțirea vocilor critice la adresa corupției, a moștenirilor securisto-comuniste, bagatelizarea și denigrarea opțiunilor pro-occidentale și pe linia statului de drept. S-a născocit chiar o expresie stigmatizantă, „intelectualii lui Băsescu”, care mai este încă folosită, spre stupoarea noastră, a tuturor, în studiourile trustului de presă al penalului Voiculescu. Așa au fost „cadorisiți” cei care au refuzat și refuză înregimentarea neo-FSN-istă drept inamici publici. Autonomia de gândire a fost și este defăimată drept servitute, obediență, lichelism, pupinism, sinecurism, etc. Adevărata lașitate docilă este însă la urmașii lui Ion Iliescu, cozile de topor ale condamnatului penal de Teleorman...

Ce s-a petrecut în toți acești ani? S-a organizat, practic și în chip sistematic, ceea ce Dan Tăpălagă a numit cândva bulversarea valorilor. A fi decent, a te exprima onest, a verifica informațiile prin cel puțin două surse, toate aceste minime, dar indispensabile imperative ale unui jurnalism decent, au ajuns să fie privite drept aberații. Dar asta ține, sau ar trebui să țină de deontologia profesiei și mai puțin de gusturile mele sau ale tale. Insultarea intelectualilor însă a devenit în timp un fel de sport favorit pe diversele canale media, nemaivorbind de mizeriile proferate pe varii forumuri (citiți unele din reacțiile pestilențiale la ce scriu intelectualii critici). Te-ai aștepta apoi ca organizații specializate în asanarea vieții publice să reacționeze cu promptitudine. Aiurea!

Pe scurt, dacă ai fost vreodată taxat drept „intelectual al lui Băsescu”, se poate spune despre tine absolut orice. Contextul nici nu mai contează, cuvintele îți sunt răstălmăcite, desfigurate, întoarse pe dos. Sudalma cea mai josnică este considerată mod de adresare legitim. Numele îți este schilodit. Biografia îți este siluită.

Un fost general de securitate, Aurel Rogojan, azi pensionar SRI, ultimul șef de cabinet al generalului Iulian Vlad, el însuși ultimul șef al Securității, publica la un moment dat o carte în care se spun enormități și se proferează calomnii despre Horia Patapievici și despre mine. În cazul lui H.-R. Patapievici, este călcat în picioare numele părintelui său. Se sugerează că amândoi am fi agenți ai unor puteri străine. Despre mine, pornind de la o fișă publicată cândva de Mihai Pelin, se brodează scenarii rocambolești. Evident, autorul n-a avut acces la sutele de pagini din dosarul meu, dar își permite să speculeze acolo, cu deplină rea-voință, scornind tot felul de aiureli. Cartea apărea la editura „Compania” condusă pe atunci de Petru Romoșan și Adina Kenereș. N-am văzut nici până în ziua de astăzi vreo analiză în paginile revistelor culturale și politice care să demonteze aceste mistificări apărute la o editură socotită în epocă drept respectabilă. Sub ochii noștri, discursul vadimist al defunctului menestrel ceaușist a migrat spre centrul vieții culturale, iar observatorii culturii românești tac. Același Rogojan lansa în iunie 2018, la Muzeul de Istorie Suceava, volumul „Iulian Vlad—confesiuni pentru istorie”. Obscenitatea publică nu cunoaște limite!

Alt exemplu: Ioan Scurtu, istoric oficial al sistemului Iliescu, cândva consilier al fostului președinte, scria că aș împărtăși cu Mihail Roller aceeași „fibră spirituală”. I s-a răspuns vreodată, în vreun fel? Tăcere sepulcrală. Analogia cu fostul satrap al istoriei românești a fost și este aberantă: niciuna din cărțile mele, de autor ori coordonată, nu este lectură obligatorie, „manual unic”, etc. Nu eu, ci dl Scurtu a domnit ani de zile peste Arhivele Naționale ale României, făcând tot posibilul să împiedice accesul tinerilor cercetători sub cele mai năstrușnice pretexte. Ce-ar urma să spun eu, că dl Scurtu este plămădit din aceeași „fibră spirituală” cu Mușat și Ardeleanu, pontifii istoriografiei sub Ceaușescu? Să-mi folosesc imaginația comparativă pentru a scrie despre o nouă Constanța Crăciun a României? Din păcate, în locul unor normale reacții morale la atâtea ofense aduse adevărului și bunului-simț, mi s-au servit adesea povețe înțelepte de genul „Cine seamănă vânt, culege furtună”. Insinuarea este privită până în zilele noastre ca sofisticare, calomnia drept acuratețe, limbajul trivial drept franchețe, iar inventarea de citate drept erudiție academică.

Resentimentul este o stare de spirit, o măcinare lăuntrică necontenită, o gelozie abisală și o invidie născută din conștiința marginalității. Nu e vorba aici despre conștiința nefericită din Fenomenologia spiritului a lui Hegel, despre o negativitate ce-și află sensul într-o neliniște creatoare. Resentimentarul nu se întreabă de ce a ajuns pe acest tărâm fără șanse, preferă să-i acuze pe cei care nu-l acompaniază în direcția sterilității. Culpa este întotdeauna a celuilalt. Eșecul provine din malefice conspirații. Acesta este transferul care se produce, în fond, o halucinație și o amăgire copleșitoare.

Social vorbind, resentimentul capătă forme diverse, întotdeauna menite să găsească țapi ispășitori pentru propriile înfrângeri (antisemitismul este un caz paradigmatic de mitologie resentimentară, la fel ca anti-americanismul despre care vorbea atât de convingător și Jean-François Revel, desigur, cu distincțiile de rigoare). Individual, resentimentul este expresia unei uri nestăvilite și de nedomesticit. O ură uneori refulată, raționalizată, camuflată, dar nu mai puțin vicioasă. O configurație a aversiunii, a sărăciei etice și a unei umanități atrofiate. Despre aceste lucruri este vorba și în volumul pe care l-am coordonat, Anatomia resentimentului, apărut în urmă cu mai mulți ani la editura Curtea Veche. Tema cărții se dovedește în continuare extrem de actuală.

Secolul al XX-lea, ale cărui prelungiri în noul veac sunt de netăgăduit, a fost marcat de competiția dintre doctrinele resentimentare. Radicalismul revoluționar al extremei stângi, ca și acela al extremei drepte, memorabil analizate în scrierile unui J. L. Talmon, își aflau originea în sentimentul unei injustiții nu doar sociale, ci de-a dreptul ontologice, ce nu putea fi depășită decât printr-o purificare violentă absolută. „Azi nu sunteți nimic în lume/Luptați ca totul voi să fiți” sună textul Internaționalei.

Friedrich Nietzsche a anticipat ascensiunea acestor doctrine și mișcări în scrierile sale profetic-apocaliptice, îndeosebi în Ecce Homo. Socialismul, pe care el îl detesta, susținea un egalitarism menit să anuleze nimbul sublimului, al valorii într-adevăr unice, al nobleței spiritului. La polul opus (ori, mai precis, doar aparent opus), naționalismul filistin și mai ales antisemitismul (de orice tip, teologic, sociologic, biologic) erau figurile unei neputințe de a recunoaște universalitatea condiției umane și de a impune colectivismul primordialist drept principiu guvernant al spațiului politic. Mitului societății fără clase din religia politică marxistă îi corespundea cel al unei Volksgemeinschaft perfect omogene. Ființă a subteranei, oracolul resentimentar anunță și dorește spasme fără precedent, furtuni de foc, lacrimi și sânge.

Când Nietzsche se despărțea de Richard Wagner, pe care inițial îl venerase, el rupea tocmai cu acest instinct al agresivității rasiste pentru care nu putea nutri decât un infinit dispreț. Crezuse în Wagner ca autentic revoluționar întru veșnicie (für ewige Dinge), se întâlnea cu un personaj măcinat de meschine invidii și teribile complexe. Nu este greu să ne imaginăm ce-ar fi avut Nietzsche de spus despre Hitler ori Goebbels. Romanul acestuia din urmă, Michael, este un veritabil compendium al resentimentului. La fel, tânărul Hitler, cel despre care a scris Brigitte Hamann, trăia experiența vieneză prin prisma unui mistuitor complex de inferioritate. Nevroza sa inavuabilă, ceea ce un Erich Fromm a definit drept caracterul sado-masochist, avea să se convertească ulterior în radicalismul genocidar al nazismului. Scriind despre carisma lui Hitler, istoricul Fritz Stern îi dezvăluia originile în trei dimensiuni: misterul, miracolul și autoritatea.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG