Vladimir Tismăneanu

Zaza Ioanid s-a stins din viață în anii 2000. N-a terminat liceul la „24”. La un moment dat, cred că prin clasa a VIII-a, s-a mutat la Liceul „32” de pe Bulevardul 1 Mai. Directoare era profesoara Anuța Bughici, soția ilegalistului Simion Bughici, fost ambasador la Moscova, succesorul Anei Pauker ca ministru de Externe al RPR, numit de Ceaușescu, pentru scurt timp, ministru al Industriei alimentare. La „32” ajungeau copiii cu probleme de disciplină. Acolo au nimerit Dinu și Vlad Brucan, Alexandru Suder și alții.

În casa familiei arhitectului Octav Doicescu, la colțul dintre strada Herăstrău și actualul Bulevard Mircea Eliade (pe-atunci „Mihail Kalinin”, după numele președintelui-marionetă al URSS în timpul lui Stalin), deci în casa în care locuiau nenumărați veri, verișoare, unchi, mătuși, nepoți și nepoate (noi îi spuneam „casa cu mătuși”), inclusiv pictorul Costin Ioanid, soția sa Ada și fiul lor Zaza, am revenit prin 2008 pentru o discuție La Divanul Dilemei Vechi. Erau acolo minunata jurnalistă Lena Boiangiu, Radu Cosașu, Andrei Pleșu, Cristi Ghinea, dacă-mi amintesc bine. Casa aparținea atunci lui Dinu Patriciu. Vizavi, pe strada Herăstrău, locuiau pe vremuri generalul Mihai Burcă, soția sa Galia (fostă soră de caritate la spitalul Brigăzilor Internaționale, bună prietenă a mamei mele), fiul lor, arhitectul Constantin (Ticu) Burcă, născut, ca și sora mea Vichi, în 1941, în timpul războiului, în evacuare, în URSS, și fiicele lor Victoria (tot Vichi) și Tania.

Tot pe Herăstrău locuia colonelul de Securitate Vasile Gheorghe. Fiica sa, Victoria, mi-a fost la un moment dat colegă de clasă la „24”. Puțin mai încolo era vila familiei Gaston Marin. Lângă ei, vila familiei Osman: sora lui Dej, Victoria, era căsătorită cu un ilegalist pe numele său Hristache Osman, directorul ITB. Tiran generos cu favoriții săi, Dej a aranjat pentru familiile Gaston și Osman să se mute în vile noi: primii pe strada Tolstoi, la colț cu Primăverii, ceilalți pe Bulevardul Aviatorilor, vecini cu familia Borilă care se mutase în ceea ce este acum sediul PNL. Clădiri noi, faianță verde, mozaicuri triumfaliste, stilul Cezar Lăzărescu era în grațiile zeilor din Olimpul comunist. Jackie Gaston a studiat biologia, s-a căsătorit cu Radu Osman, au emigrat apoi în Israel. A ajuns să emigreze chiar și Gheorghe Gaston Marin, cel care a dirijat giganticul aparat al planificării în perioada Dej. Fiul cel mare al lui Gaston, Minu, a fost căsătorit cu Irina Cajal. A murit acum mai mulți ani. Apucase să scrie o prefață a unui straniu volum de memorii ale lui Gaston, o pledoarie stângace și plină de omisiuni pentru presupusa înțelepciune a politicii economice dejistă.

Alt prieten al lui Nicu Ceaușescu, dar nu unul apropiat, a fost Vladimir Doicaru, coleg cu noi de școală la Liceul „24”. În prima perioadă, Vladi locuia pe strada Teheran (pe-atunci numită „Fabrica de spirt”), vizavi de școală, pe diagonală. Tatăl său era generalul Nicolae Doicaru, dar, evident, noi habar n-aveam cine era acesta (șeful Direcției de Informații Externe, fost șef al regiunii de securitate Constanța în cea mai cruntă perioadă a terorii staliniste). În fața casei lui Vladi se afla o gheretă cu un milițian, ceea ce însemna că tatăl său era un personaj extrem de important. Când i-am întrebat pe ai mei cine este acest Doicaru, au dat din umeri. Nu auziseră de el tot așa cum nu auziseră de Nicolschi. Structurile aparatului comunist erau extrem de bine, de-a dreptul etanș separate. Peste ani, Vladi, care a studiat fizica laserilor la Academia Militară din București, avea să semneze împreună cu Nicu (Nicolae N. Ceaușescu) și cu un al treilea autor o carte de specialitate care, dacă nu mă înșel, a primit Premiul Academiei. Îmi amintesc că era prin 1980, ne-am dus împreună cu Mariana Ioan la „Bolta Rece”, Vladi a scos din servieta diplomat volumul în cauză și mi l-a arătat cu mândrie. Când am văzut numele autorilor, nu m-am putut abține să-i spun: „Și astfel fiul gorilei a devenit gorila fiului”. Nu cred că i-a plăcut comentariul meu. În 2005, la aniversarea absolvirii liceului, l-am revăzut pe Vladi, volubil, săritor, cordial. Înțeleg că se ocupa cu importul de carne de ren…

Am examinat biografia lui Nicu Ceaușescu într-un eseu-studiu despre ascensiunea comunismului dinastic, transmis în două episoade, la Radio Europa Liberă în februarie 1983. A fost debutul meu la ceea ce era, într-adevăr, ziarul vorbit al românilor de pretutindeni. Textul poate fi citit în cartea mea Arheologia terorii, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Curtea Veche, 2008, cu o postfață semnată de istoricul Cristian Vasile. La vremea difuzării sale, am motive să cred că Nicu a fost informat despre acest articol și că a citit transcrierea sa. Nu știu ce va fi gândit atunci, dar, privind retrospectiv, cred că a înțeles că era vorba de un efort de a-l lămuri asupra riscurilor angajării pe un drum care nu avea cum să se termine în chip fericit. Îi reaminteam fostului meu coleg că tocmai el, cel care citise cândva cu pasiune atâtea cărți de istorie a Romei antice, ar fi trebuit să știe că nicio gardă pretoriană nu este într-atât de loială încât, în clipa dezintegrării puterii supreme, să rămână alături de despotul eșuat.

De-a lungul anilor de școală, am vorbit cu Nicu despre multe lucruri, inclusiv despre relațiile cu URSS, despre epoca Dej, despre istoria PCR. Îl interesau chestiunile istorice, citea buletinele Agerpres și cărți traduse în românește „numai pentru uz intern”. Știu precis că acasă la el se vorbea deschis pe teme din istoria PCR, se comenta copios despre unii și alții, despre unele și altele (în special despre Alexandru Drăghici și soția sa Marta, născută Cziko). În septembrie 1965, chiar de ziua sa, mi-a spus că urma să plece o delegație condusă de Ceaușescu în URSS, că „se cam sărise calul” în conflictul cu sovieticii. Nu s-a produs niciun fel de rapprochement, dar au încetat ședințele închise de partid din perioada Dej în care „activul” era informat despre polemicile din mișcarea comunistă și despre abuzurile sovieticilor.

Prietenii săi cei mai buni au fost Zaza (Radu) Ioanid, ulterior operator la televiziune, văr cu criticul de artă Andrei Doicescu și, o scurtă perioadă, prin clasa a XI-a, Florin Cleper, fiul unui cunoscut medic ftiziolog. Cu Florin, Nicu discuta istorie, împărtășeau amândoi pasiunea pentru prinți, regi și împărați, pentru Napoleon… Un băiat de o sensibilitate cu totul ieșită din comun, Florin a emigrat în Israel după anul I la Arhitectură, a murit într-o campanie din Liban.

În 1969, eram în clasa a XI-a, Florin a fost ținta unui ciudat caz de prigoană legat de un extemporal la limba română. Tema era opera poetică a lui Șt. O. Iosif, Florin scrisese ironic, în spiritul Istoriei literaturii de Călinescu, deci îl prezentase drept poet minor. Profesoara de română, N. R., sesizase conducerea școlii, obiectul incriminat a fost trimis către „organele superioare”. Am fost convocați urgent în sala de festivități, directorul adjunct, profesorul de chimie Popa ne-a citit un material venit din partea CC al UTC, semnat de primul secretar și ministrul Tineretului, Ion Iliescu. Ni se spunea că este necesar să luptăm pentru cultivarea marilor valori naționale, că nu se poate îngădui denigrarea lor. Cel puțin așa ne-a fost prezentată nouă acea „demascare”. Directorul școlii, profesorul Bărbulescu, era plecat în Bulgaria, era vorba de o înscenare ordinară. Tăceam cu toții împietriți. Atunci s-a ridicat Nicu, a plecat trântind ușa, nu înainte de a spune că el nu poate să participe la această porcărie. Ședința a fost suspendată, elevul Cleper a fost lăsat în pace, profesorul Popa n-a mai scos o vorbă, materialul „tovarășului Iliescu” a dispărut, sunt sigur, fără urmă…