Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Am recitit de multe ori de-a lungul anilor fragmente din marea polemică pe tema „scopurilor și mijloacelor” în mișcările revoluționare (de fapt, în tot ce ține de spațiul politicului), cea care, la începutul anilor ’50, a provocat și ruptura dintre Sartre și Camus. La ce bun presupusa puritate a scopurilor, dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre? – se întreba autorul Omului revoltat. Abia după tragedia ungară din 1956, și mai cu seamă după invazia Cehoslovaciei din august 1968, ajungea și Sartre la o concluzie similară, scriind că „scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru realizarea lui”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:15 0:00
Link direct

Chestiunea a rămas actuală, iar în ce privește destinul României, mai cu seamă după 1945, el este încă departe de a fi fost scrutat cum s-ar cuveni (prin măsuri complementare cu esențialul gest al condamnării oficiale a dictaturii comuniste din decembrie 2006). Pentru mine, de pildă, acțiunea intelectuală purtată timp de decenii de Monica Lovinescu (1923–2008) și de Virgil Ierunca (1920–2006), cel mai onest și demn cuplu al culturii românești dintotdeauna, ține tocmai de acest registru camusian. Tratați drept naivi de către experții tuturor adaptărilor, ei au fost și rămân, prin cele scrise ori rostite, consecvenți cu valorile liberalismului democratic într-o lume în care nu puțini s-au crezut chemați să servească diverși potentați în numele unor „rațiuni superioare”.

Virgil Ierunca
Virgil Ierunca

Virgil Ierunca, de care m-a legat o cât se poate de înălțătoare prietenie, a fost apărătorul unor valori nu o dată ridiculizate. A fost un intelectual care nu accepta culorile tari și care se îndoia profund de imprecațiile profetice. Somnambulii ideologici îl exasperau, dar știa ca nimeni altul să-i examineze cu pasiunea istoricului mentalităților și ideilor. Mai puțin clement a fost domnia sa cu valeții puterii, cu toți cei care au cântat osanale nu din credință, ci din interes cinic. Paginile Antologiei rușinii (Humanitas, 2009) fac parte dintr-un efort într-adevăr eroic de a salva sensul demnității în timpuri de mocirloasă abjecție. Asemeni Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca s-a dedicat acestui scop al păstrării memoriei împotriva amneziilor atât de convenabile călăilor totalitari.

Cartea sa despre ororile de la Pitești rămâne un document esențial pentru priceperea mecanismelor celor mai monstruoase acțiuni de condiționare a psihicului sub stalinism. În egală măsură, domnia sa s-a dedicat apărării rectitudinii etice, unul din marile sale obiective creatoare. A reușit de-a lungul vieții sale cu deplin și enorm succes. Dacă este nevoie de vreo probă, e suficient să ne reamintim nesfârșitele valuri de calomnii lansate împotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvântarea (sau din ordinul) poliției politice comuniste. Ceea ce au întreprins cei doi vreme de decenii este echivalentul românesc al excepționalei publicații Kultura, fără de care spiritul polonez ar fi fost grav vătămat.

Ar fi multe de spus despre gândirea lui Virgil Ierunca, în care tragismul viziunii sale metafizice se întâlnește cu o încredere binefăcătoare în șansele rațiunii. Adversar al fascismului și al comunismului, frați gemeni întru perversitate distructivă, Virgil Ierunca a trasat în opera sa liniile de forță ale unui democratism românesc temperat, tolerant și precaut în raport cu cântecele de sirenă ale mitologiilor radicale. Cu eleganță, dar fără inutilă timiditate, domnia sa a spus adevăruri indispensabile pentru onoarea culturii românești. De câte ori am avut prilejul să mă aflu la Paris în timpul vieții acestor mari intelectuali, m-am întâlnit de fapt cu doi foarte buni și foarte calzi prieteni, Monica și Virgil, și m-am simțit fortificat spiritual. M-am simțit apoi elevul lor, iar pentru asta le voi rămâne mereu profund îndatorat și plin de gratitudine. Să spun în încheiere că ar fi fascinantă scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stângă febril antistalinistă pentru a ajunge, prin fascinante peripeții spirituale, la limanul unui echilibrat, dar nu molcom, liberalism aronian. În pofida regretatei dispariții din această lume pe data de 28 septembrie 2006, la Paris, deci chiar înainte de citirea Raportului de condamnare a dictaturii comuniste în Parlamentul României, Virgil Ierunca rămâne o figură exemplară de gânditor român implicat în toate marile dezbateri politice și morale care au sfâșiat autenticele conștiințe în secolul XX.

George Mosse (1918–1999) a fost profesor de istorie europeană la Universitatea statului Wisconsin din Madison, dar și unul din cei mai originali interpreți ai fenomenului totalitar fascist în secolul XX. Împreună cu autori precum Isaiah Berlin, Walter Laqueur, Jacob Talmon, Raymond Aron, Hannah Arendt, Zeev Sternhell și Eugen Weber, Mosse a propus noi direcții de interpretare a fascismului ca ideologie, pasiune și mișcare politică.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:34 0:00
Link direct

Într-o carte apărută la editura Howard Fertig (1999), profesorul Mosse sintetiza concepția sa privitoare la natura radical-totalitară a fascismului. Titlul volumului, The Fascist Revolution, indica faptul că, pentru Mosse, populismul exacerbat al fascismului era mai mult decât un fenomen de suprafață, o explozie absurdă și efemeră de barbarie într-o umanitate altminteri înscrisă ireversibil în parametrii modernității politice. Au existat, de altfel, și autori care au vorbit inclusiv despre Slobodan Miloșevici ca exponent al fascismului clasic. Demagog, naționalist îndârjit, maniac al unei viziuni resentimentar etnocentrice, promotor al unui militarism tribal, fostul lider sârb s-a înrudit profund cu fasciști ai veacului XX (Mussolini, Hitler, Ante Pavelić, Ion Antonescu), dar și cu unii dintre cei staliniști (Ceaușescu, Pol Pot, Enver Hoxha).

Care erau, așadar, tezele esențiale ale cărții lui Mosse? În ce măsură mai erau ele semnificative pentru interpretarea recidivelor fascizante din lumea de azi? Mosse respingea poziția conform căreia fascismul ar fi fost doar rezultatul exercitării terorii brute și al acțiunilor manipulative ale unor dictatori susținuți de mașinile propagandistice ale sistemului totalitar. Dimpotrivă, susținea el, fascismul a fost o veritabilă mișcare revoluționară, și anume una îndreptată împotriva pluralismului și individualismului civic. Originile intelectuale ale fascismului, o știm de la Isaiah Berlin, se regăsesc în reacția radicală împotriva iluminismului și a programului republican inaugurat de Revoluția franceză. Ceea ce a respins și respinge fascismul este principiul civic în definirea comunității politice. Spre deosebire de comunism, care sfidează valorile tradiției, ordinii și ierarhiei, fascismul simulează o identificare totală cu acestea. Este vorba însă, ne-o reamintea chiar Cioran în excepționalul său eseu despre Joseph de Maistre, de o identificare extremistă. Fascismul nu înseamnă triumful valorilor conservatoare, ci al celor corporatist-reacționare. El nu este nici de dreapta, nici de stânga, ci semnifică o tentativă de străpungere a acestui continuum politico-intelectual, de suspendare a distincțiilor dintre angajamentele conservatoare și cele liberale, prin repudierea democrației însăși. Cuvintele lui Franz Grillparzer sunt elocvente în acest sens: „De la umanitate, prin naționalitate, spre barbarie”.

Fascismul este inseparabil de avansul naționalismului ca mișcare de masă, o aventură a modernului ce nu poate fi subestimată (vezi studiile lui Ernest Gellner și ale lui Elie Kedourie). Evident, nu orice formă de naționalism este automat fascizantă. Există variante liberale de ideologie naționalistă. Pe de altă parte, orice fascism include dimensiunea culturii națiunii ca entitate corporatist-organică. Mai mult, fascismul în versiunea sa maximalistă, anume cea nazistă, convertește naționalismul fundamentalist în rasism, deci într-o ideologie exclusivistă ce revendică dreptul la suveranitate politică doar pentru participanții la colectivitatea populară așa cum s-ar fi constituit ea pe baze strict biologice (das Volk).

Este ceea ce observam și în programul radicalilor naționaliști sârbi: nu conta originea sau limba comună, ci ceea ce definea apartenența era o exaltare furibundă a „sângelui”, un element, în fond, pur mitologic. Aici este miezul chestiunii: fascismul e mai mult decât o explozie de barbarie în inima însăși a modernității politice și economice. Este o isterie înrădăcinată în pseudopoetice nostalgii eroice, în colectivismul militant și mai cu seamă în detestarea programatică a noțiunilor esențiale pentru democrațiile liberale: consens, toleranță, cooperare, compromis, proceduri. Ritualurile fasciste de înregimentare, atât de apropiate de cele comuniste, sfidează până la distrugere principiul autonomiei mentale a individului, spre a nu mai vorbi de drepturile reflecției critice. În cazul dictaturii lui Miloșevici, a fost vorba de un despotism „slab”, mult mai puțin structurat decât cel al lui Hitler, lucru notat la un moment dat și de Tony Judt. Acest fapt putea fi explicat prin originile regimului respectiv: o combinație de comunism decrepit cu un naționalism rasist utilizat în chip oportunist și instrumental.

Pentru George Mosse, substanța emoțională a fascismului rezidă în mit. Este vorba de invocarea obsesivă a originilor presupus imaculate, critica acerbă a decadenței burgheze, xenofobia dezlănțuită, cultivarea excesivă a ceea ce Sigmund Freud numea cândva „narcisismul micilor diferențe”. Pe scurt, fascismul urmărește omogenizarea, reducerea socialului la numitorul comun al unui imaginar substrat genetic.

Cartea lui Mosse demonstrează cu multiple exemple că fascismul nu a fost doar o paranteză în istoria europeană, ci și un curent născut din frământările și contradicțiile dramatice ale unei modernități incerte. Acest fascism primordial (termen propus de Umberto Eco) continuă să fie prezent, ca memorie, ca emoție explozivă, ca aspirație secretă pe care situațiile de criză o transformă în acțiune revoluționară nihilistă.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG