Destinul postrevoluționar al disidenților din Europa de Est și Centrală este o temă fascinantă și, în mod cert, nu tocmai comodă. Rolul lor a fost crucial în demistificarea sistemelor bazate pe legende și himere ideologice. Disidența, concept generic care numește acțiuni și practici menite să limiteze pretențiile absolutiste ale sistemelor leniniste, a fost acea zonă de libertate creată de indivizi dispuși să-și asume riscul pierderii propriei libertăți în numele apărării drepturilor civice ale concetățenilor lor. Václav Havel, Adam Michnik, Radu Filipescu, Doina Cornea, Vladimir Bukovski, Andrei Saharov sunt numai câteva din numele care au ilustrat această nobilă sfidare a universului constrângător al leninismului târziu. Disidența a inclus o componentă opoziționistă, însă nu una bazată pe conspirație și radicalism. Disidenții denunțau absurditatea sistemului și prin aceasta îi spulberau pretenția de raționalitate. Noul evoluționism, politica antipoliticii, puterea celor fără de putere au fost temele care au cristalizat strategia rezistenței nonviolente, a societății civile ca ripostă dată de indivizii reali abstracțiunilor doctrinare oficiale.
Revoluțiile din 1989, în măsura în care au simbolizat ruptura cu vechiul sistem, au fost inspirate tocmai din această viziune anti-ideologică și anti-mitologică. În spațiile de dialog și solidaritate civică înființate în grupurile disidente se năștea în fond contrasocietatea postcomunistă. Disidenții au respins pragmatismul instrumental, cultivarea intereselor imediate și complicitatea cu despotismul, fie el și unul luminat. Ceea ce nu echivala cu un maximalism iacobin de orientare anticomunistă: criticilor de ieri și de azi ai lui Adam Michnik, uimiți de faptul că acesta a acceptat să poarte un lung dialog cu generalul Jaruzelski, li se poate răspunde că Michnik, Jacek Kuroń sau Zbigniew Bujak nu făceau decât să rămână fideli principiilor care au făcut posibilă Masa Rotundă din 1989 și formarea guvernului Mazowiecki.
Opoziția democratică maghiară, în rândurile căreia au activat personalități precum János Kis, Miklós Haraszti, Gábor Demszky sau G. M. Tamás, s-a consacrat în anii ’80 tocmai acestei întemeieri a unei rețele de inițiative emancipate, prin universități volante, cercuri de discuții, acțiuni semiprivate–semipublice a căror finalitate era să relegitimeze gândirea și practica politică autonomă. Colectivismele de orice fel nu făceau parte din spațiul de reflecție și creativitate al disidenței. Ceea ce nu trebuie nicicum să ducă la concluzia unei omogenități sau uniformități a acțiunii intelectualilor critici: un Václav Benda, la un moment dat deputat de orientare conservatoare în Cehia, nu și-a ascuns niciodată pozițiile filosofice, după cum un Petr Uhl, la rândul său, nu a făcut un secret din înclinațiile sale socialiste (nu însă leniniste). Carta 77 a fost tocmai expresia acestei diversități intelectuale în rândurile disidenței cehe. Tot astfel, în Polonia, Solidaritatea a grupat de la bun început activiști de orientări dintre cele mai diferite (liberali, conservatori, catolici, socialiști, etc.). Numitorul comun îl reprezenta opoziția față de sistemul absolutist al partidului unic și al ideologiei totalitare.
Este limpede că divergențele de odinioară, amortizate de prezența unui adversar comun (sistemul comunist execrat în chip unanim de intelectualii democratici), departe de a fi dispărut, au continuat să se manifeste și chiar s-au agravat. Apariția exponenților „zonei cenușii”, deci a celor care nu au făcut nimic pentru lichidarea vechii ordini, ca figuri marcante ale politicii postrevoluționare a dus în multe cazuri la un pronunțat sentiment de dezgust și chiar de profundă dezamăgire în rândurile foștilor disidenți. „Solidaritatea culpabililor” de care vorbea cercetătoarea cehă Jiřina Šiklová s-a dovedit a fi un fenomen general al lumii postcomuniste.
În România, denigrarea foștilor eroi a căpătat aspecte grotești, dacă ne gândim că ex-nomenclaturiști notorii au încercat să pozeze în damnați ai vechiului regim și au îndrăznit (îndrăznesc încă) să calomnieze cu impunitate pe cei care au intrat în conflict cu dictatura. Intelectualii critici sunt priviți cu suspiciune în întreaga zonă. Pe de altă parte, cum afirma cândva Havel, rolul lor este și va fi mai important ca oricând: aceste societăți sunt încă pândite de numeroase și adeseori primejdioase tentații, între care populismul naționalist, șovinismul, nostalgiile colectivist-paternaliste și fundamentalismul religios sunt cele mai agresive. Nu mai puțin grave sunt însă (și au fost) abandonarea crezului democratic, pierderea perspectivei în ceea ce privește sensul tranziției, anularea oricăror aspirații de angajare în sensul construcției împreună a binelui public, deci cinismul, defetismul și dezabuzarea. Rolul intelectualilor democratici, în Est, precum și în Vest, este să mențină vie această conștiință a fragilității valorilor liberale, să participe prin urmare mereu la reînnoita construcție a unei comunități bazată pe încredere și dialog. Nu sunt puțini analiștii lumii postcomuniste care susțin că problema tuturor acestor societăți este criza de credibilitate și mai ales aceea a posibilităților sociale de tragere la răspundere a guvernanților. Aici văd eu rolul intelectualilor critici, în potențarea discuției emancipate, în opoziția permanentă față de orice tentative de închidere a spațiului public și în curajul de a se opune exclusivismelor narcisiste și fanatismelor autarhic-provinciale.