Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

Scriitoare, ziaristă, figură a vieții publice americane, Lillian Hellman (1905–1984) a fost o exponentă de vârf a ceea ce s-a numit categoria „tovarășilor de drum”. Autoarea piesei „Vulpile” („The Little Foxes”), a scenariului dramei muzicale „Candide” de Leonard Bernstein, prietena lui Dashiell Hammett și apriga adversară a mc-carthysmului din anii ’50, Lillian Hellman a revenit în actualitate la sfârșitul veacului trecut grație unei cărți a fostei sale amice, scurt timp ajutoare în întreținerea casei lui Hellman din stațiunea Martha’s Vineyard, Rosemary Mahoney (A Likely Story: One Summer with Lillian Hellman).

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:11 0:00
Link direct

Scrisă în spirit iconoclast-acerb, cartea lui Mahoney este utilizată de criticul intelectual al lui New York Times, Richard Bernstein, pentru a revizui rolul lui Lillian Hellman în marile polemici care au agitat lumea liberală de stânga americană în ultimele decenii ale secolului XX. Sub titlul „O reputație nedesăvârșită. O reevaluare a lui Lillian Hellman”, articolul lui Bernstein repunea în discuție faimoasa trilogie autobiografică a scriitoarei americane, inclusiv lucrarea Vremea ticăloșilor (Scoundrel Time), în care Hellman se autoprezenta drept o martiră a vânătorii de vrăjitoare a anilor ’50. Ni se reamintește astfel că Hellman a dovedit o capacitate formidabilă de mistificare și automistificare, pretinzând că ar fi fost ea însăși protagonista unui moment eroic de rezistență antifascistă în Viena anilor ’30. Tema acestui episod, explorată în volumul Pentimento, a fost de altfel transpusă cinematografic în celebrul film „Julia” în care rolul presupus al lui Hellman a fost interpretat de Jane Fonda, iar cel al prietenei sale, implicată în rezistența anti-nazistă, de Vanessa Redgrave.

De-a lungul timpului, nu puțini intelectuali americani au acuzat-o pe Hellman de ipocrizie ori chiar de minciună pur și simplu. Mary McCarthy, cunoscută romancieră, eseistă de mare prestigiu, a scris că Hellman minte chiar atunci când pronunță cuvinte gen „da” ori „și”, ceea ce a dus la un proces notoriu. Aceste voci erau însă izolate. Poziția publică a lui Hellman părea inexpugnabilă. Între timp, odată cu publicarea unor documente șocante privind penetrația comunistă în SUA în anii ’40–’50, mitul lui Lillian Hellman s-a degradat considerabil. Personajul cândva venerat pentru rectitudine și demnitate morală apare acum în cu totul alte culori: agresiv, vindicativ, dar mai cu seamă de un imens cinism în ceea ce privește natura criminală a stalinismului. Pentru Hellman, ca și pentru nu puțini admiratori occidentali ai URSS în perioada de vârf a Războiului Rece, important era „să nu se aducă apă la moara propagandei anticomuniste”. De aici și disponibilitatea pentru susținerea celor mai scandaloase acțiuni staliniste, inclusiv acordul tacit cu valul de persecuții antisemite din 1952–1953. Rolul lui Hellman în transpunerea scenică a Jurnalului Annei Frank a constat tocmai în eliminarea referințelor la dimensiunea evreiască a dramei Annei Frank și construirea unui mit al suferinței universale, extrem de convenabil liniei staliniste din epocă. Hellman a servit în acea perioadă propaganda stalinistă cu deosebită fervoare, așa cum reiese nu doar din cartea amintită, ci și dintr-un volum intitulat Moștenirea furată a Annei Frank, de Ralph Melnick, apărut la Yale University Press.

Cum observa Richard Bernstein, reconsiderarea extrem de critică a rolului jucat de Lillian Hellman în anii Războiului Rece ține de necesara regândire a vechilor bătălii purtate între liberalii și conservatorii americani ori, mai exact spus, între anticomuniști și cei care au crezut că anticomunismul american era mai primejdios decât comunismul însuși. Avalanșa de revelații privind amploarea acțiunii subversive comuniste, inclusiv a spionajului pro-sovietic, a contribuit la destrămarea mitului lui Lillian Hellman ca personalitate animată de sentimente nobile și generoase. Fără a scuza în vreun fel absurdele acțiuni, pe cât de brutale, pe atât de ineficiente, inițiate de senatorul McCarthy, mai noile studii pe tema perioadei respective întăresc poziția conform căreia comuniștii controlați de Moscova erau mult mai puternici și mai influenți decât se crezuse până la deschiderea arhivelor sovietice.

Hellman, care a fost, reiese astăzi limpede, cel puțin câțiva ani, membră a Partidului Comunist din SUA, nu a jucat rolul unei propagandiste banale. Era prea inteligentă și prea independentă pentru așa ceva. Rolul ei a fost să minimalizeze atrocitățile staliniste și să-i atace pe cei care îndrăzneau să le blameze. În același timp, ea s-a străduit să-și confecționeze o biografie romantică, menită să entuziasmeze pe tinerii militanți ai noii stângi anti-autoritare din anii ’60. În concluzie, se poate spune că, la ora actuală, analiza postumă a celei care era cândva aclamată la decernarea premiilor Oscar pentru scenariul filmului „Julia” dă dreptate liberalilor anticomuniști multă vreme suspectați de lipsă de solidaritate cu colegii lor prigoniți, aparent, pentru simple delicte de opinie. Când regândim acei ani, este necesar să ne întrebăm cine a spus adevărul și cine a mințit. Iar în raport cu aceștia din urmă, nu ne putem abține să nu reflectăm asupra naturii dedublate, disimulate și în ultimă instanță imorale a opțiunilor lor nu atât de stânga, cât impenitent anti-occidentale și pro-sovietice.

La începutul lunii noiembrie 1997 se stingea din viață, la vârsta de 88 de ani, Sir Isaiah Berlin, figură marcantă a istoriei ideilor, filosof, critic și istoric literar, moralist scânteietor și maestru al conversației intelectuale. Nu cred că exagerez în vreun fel afirmând că Isaiah Berlin a fost, alături de Raymond Aron, cel mai important reprezentant al gândirii liberale din secolul XX. Despărțirea de acest extraordinar spirit, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală, ne dă ocazia să medităm la soarta liberalismului politic în lumea de astăzi, ca și asupra tensiunilor imanente proiectului Luminilor.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:40 0:00
Link direct

Ultimul volum de eseuri al lui Isaiah Berlin, purtând semnificativul titlu The Sense of Reality (New York, Farrar, Straus & Giroux, 1997) cuprinde contribuții pe teme fundamentale pentru demersul acestui fascinant gânditor: filosofia și represiunea guvernamentală; marxismul și Internaționala în sec. al XIX-lea; revoluția romantică și criza gândirii moderne; Immanuel Kant ca izvor mai puțin cunoscut al naționalismului; Rabindranath Tagore și conștiința naționalității. Elogiul realității și refuzul speculațiilor nebulos-romantice, al abstracțiunilor utopice sunt teme esențiale care definesc gândirea lui Berlin. Dedicată pianistului Alfred Brendel, de care a fost legat printr-o solidă prietenie, cartea este tipică pentru stilul lui Berlin: o eleganță a discursului dublată de o imensă, neostentativă erudiție, dar și o curiozitate pentru teritoriile mai puțin vizitate din lumea ideilor și un curaj al stabilirii asociațiilor pe care puțini filosofi contemporani îl dovedesc. Aceste caracteristici ale reflecției lui Isaiah Berlin sunt de altfel luminate și printr-un frumos eseu scris de Alfred Brendel și apărut în grupajul dedicat de New York Review of Books celui dispărut în 1997.

Isaiah Berlin
Isaiah Berlin

Isaiah Berlin nu a creat un sistem filosofic. Cu ani în urmă, într-un celebru eseu publicat în volumul Russian Thinkers, el propunea o distincție esențială pentru istoria ideilor: pornind de la o fabulă antică, discernea între gânditorii din familia ariciului și cei din familia vulpii. Primii sunt obsedați de o idee grandioasă, câtă vreme cei din a doua categorie acceptă să recunoască legitimitatea unor demersuri mai puțin ambițioase, pe mai multe direcții și planuri. Ariciul este cel care știe un lucru, și din această poziție epistemică decurge un monism și chiar un absolutism radical. Vulpea știe mai multe lucruri și se încăpățânează să le privească în complexitatea și relativitatea lor. Unii din criticii lui Berlin au văzut în identificarea gânditorului britanic cu orientarea vulpii un sprijin pentru direcțiile relativizante din filosofia contemporană. Eu cred că este vorba mai degrabă de recunoașterea polimorfismului inevitabil al vieții sociale și spirituale, ca și de o atitudine deliberat reticentă în raport cu pretențiile omnisciente ale arhitecților de sisteme metafizice. Berlin a fost întotdeauna convins că omul e o ființă failibilă, că eroarea este înscrisă ca posibilitate în chiar natura actului gândirii și că iluzia societății perfecte este o capcană care trebuie cu grijă ocolită.

Aș menționa printre contribuțiile de seamă alea lui Isaiah Berlin articolele sale pe tema naționalismului și a sentimentului național. Într-o vreme când nu puțini erau cei care scriseseră necrologul ideilor și mișcărilor naționaliste, Berlin a insistat asupra resorturilor și sensurilor mai puțin vizibile ale căutării identității de grup. La fel de importante rămân și scrierile sale despre libertate, și în primul rând disjuncția între libertatea pozitivă și cea negativă. Aceasta din urmă se referă la apărarea dreptului uman de a nu fi dominat de forțe exterioare, deci la șansa individului de a se sustrage condiționărilor instituționale (stat, partid, națiune, etc.). Aceste scrieri ale lui Berlin, apărute în românește la editura Humanitas, fac parte din cel mai prețios tezaur al gândirii neîncorsetate a secolului XX. Oferind un avertisment sobru la adresa oricărui proiect de inginerie socială, ele îl așază pe Berlin în compania celor mai influenți critici ai comunismului și fascismului.

Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezență intelectuală de o imensă vivacitate. Stau mărturie în acest sens entuziasmul cu care a scris despre muzica lui Verdi, dar și despre Schubert și Schumann, superbele eseuri despre Vico, Herder, Joseph de Maistre (în care îl cita admirativ pe Cioran), precum și excepționalele studii despre intelighenția rusă, despre populism, Herzen, Turgheniev, amintirile despre Ana Ahmatova (se pare că întâlnirea lor din 1945 a fost motivul furiei lui Jdanov, supremul culturnic stalinist, împotriva marii poete ruse).

Profesor adorat de studenții săi de la Oxford, Isaiah Berlin a lăsat în urmă o operă deschisă, o metodologie a îndoielii și, mai ales, o justificare profundă, credibilă și durabilă a pariului pe libertatea ființei umane.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG