Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În 1963, Hannah Arendt publica o carte ce avea să devină celebră: Eichmann la Ierusalim. Raport despre banalitatea răului (apărută și la Humanitas în 2008). Nu puțini au fost cei care i-au reproșat ilustrei gânditoare formula din subtitlu. Walter Laqueur, de pildă, într-o recenzie din revista Commentary, afirma că nu este posibil ca răul să fie banal: el este o categorie prin definiție legată de distrugere, anihilare, perfidie și, prin urmare, este întotdeauna, în chip pervers, extraordinar. De fapt, ceea ce avea în vedere Hannah Arendt era nu atât banalitatea, cât meschinăria, caracterul lipsit, în fond, de trăsături vizibil-demonice ale întreprinderii criminale absolute în care Eichmann a jucat un rol crucial.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:06:28 0:00
Link direct

Într-un articol apărut în The New Republic la sfârșitul anilor ’90, Laura Silber, co-autoarea formidabilului documentar „Iugoslavia – Moartea unei națiuni”, explora profilul psihologic al perechii Slobodan Miloșevici (1941–2006) – Mirjana Markovici (n. 1942), cuplul care a jucat un rol decisiv în tragedia iugoslavă. Ea a stat de vorbă cu numeroase persoane care s-au aflat multă vreme în anturajul cuplului prezidențial iugoslav. Concluzia era că aveam de-a face cu personalități marcate de teribile traume și complexe, îndrăgostite până la absurd de putere, glorie și avantaje materiale. Miloșevici apărea în acest portret drept un birocrat mediocru, dominat de o soție cu instincte tiranice, ostilă oricărei rivalități feminine și posedată de obsesii ideologice primitive.

În viziunea Laurei Silber, „scurta istorie a sângeroasei dezintegrări a Iugoslaviei este în egală măsură povestea relației bizare a primului cuplu al Serbiei: el, un aparatcic indolent care știa cum să folosească sistemul, dar care ar fi putut sta liniștit în afara politicii, savurându-și țigările de foi olandeze și paharul de whisky scoțian; ea, o fanatică îndârjită a comunismului, hotărâtă să-și vadă bărbatul devenind un mare lider – un alt Tito – și gata să plănuiască fiecare pas în această direcție”. Împreună, asemeni lui Nicolae și Elena Ceaușescu, Slobodan și Mirjana au construit un sistem de acțiuni și idei pe care au izbutit să-l impună unei întregi societăți, aducând-o, în cele din urmă, la catastrofă. Viziunea cuplului Miloșevici, din nou în chip bizar similară celei nutrită de familia Ceaușescu, mai ales în ultimii ani de dinaintea prăbușirii, a fost una întemeiată pe mit, iluzii și himere conspiratoriale. Pentru ei, Serbia s-a aflat singură într-o luptă eroică împotriva dominației americane. La fel cum Tito s-a opus imperialismului stalinist, credea Mirjana Markovici, presupusa intelectuală a familiei, Slobodan rezista de fapt unei agresiuni menită să distrugă însăși identitatea etnică sârbă. Prea puțin mai conta în acest scenariu paranoic faptul că Iugoslavia fusese ani de zile favorita Occidentului și că fuseseră necesare nenumărate provocări și agresiuni până când Statele Unite să decidă să facă ceva pentru a opri sinistrele acțiuni eufemistic numite „epurare etnică”.

Pentru Miloșevici și consoarta sa, America era condusă de o clică de gangsteri, magnați financiari venali și militariști furibunzi. Scopul politicii externe occidentale ar fi fost, în această viziune, acela de a umili sărmanele mici națiuni care luptau cu disperare să reziste omnivorului Leviathan al globalizării. Pentru Sloba, cum i se spunea de către apropiați, Clinton nu era decât o marionetă penibilă în mâinile acestor forțe oculte. Serbia, considera Miloșevici, era singurul stat din lume pe care America nu-l domina. Tragedia este că asemenea viziuni, în fond o expresie a ceea ce s-ar putea numi leninism tribalist, au fost mereu extrem de solide, iar purtătorii lor s-au dovedit imuni la orice semnal al realității. În cazul de față, așa cum observa și Laura Silber, nu mai era vorba de banalitatea răului, ci de monstruozitatea sa.

Îmbătându-se cu ceea ce s-ar putea numi mitul victimei eterne, Miloșevici și soția lui s-au văzut drept reîncarnări ale unor figuri eroice din trecut, de la prințul Lazăr, la partizanii anti-hitleriști. Pentru Mirjana, o tradiție de familie marcată de nevroze politice, sinucideri și pasiuni romantice a devenit un argument justificator și o armă de control asupra soțului. Pedigriul ei revoluționar, faptul că provenea dintr-o familie din înalta nomenclatură titoistă, a fost un element fundamental în relația cu Slobodan. Cum afirma o cunoștință intervievată de Laura Silber, când Miloșevici mai era în viață: „El este un nimeni. E ca și cum ea l-ar fi adoptat, ca și cum l-ar fi găsit într-un orfelinat”. În această privință, Mirjana Markovici se definea drept arhitecta jocului suicidar care a anihilat Iugoslavia. Naționalismul cuplului Miloșevici nu era unul primordialist, înscris în formulele lor culturale și politice. Nici Slobodan, nici Mirjana nu au vizitat vreodată soldații răniți în războaiele pe care tot ei le-au dorit cu ardoare. Dr. Mira Markovici, cum îi plăcea primei doamne a Serbiei să i se spună (încă o asemănare cu defuncta „academiciană”), era în fond o comunistă obstinată pentru care antagonismul capitalism–socialism rămânea la fel de actual precum în timpurile lui Lenin, Stalin sau Tito. Însă era vorba de ideologia minciunii și a corupției totale. Singurul lucru care i-a animat pe Miloșevici și pe Mira Markovici a fost interesul lor personal. Socialismul lui Miloșevici, decedat la Haga pe 11 martie 2006 fără să-și fi primit oficial verdict de criminal împotriva umanității, a fost așadar un hibrid în care cultul omogenității și al națiunii superioare s-a întâlnit în chip macabru cu înclinația spre crimă și teroare...

Am recitit de multe ori de-a lungul anilor fragmente din marea polemică pe tema „scopurilor și mijloacelor” în mișcările revoluționare (de fapt, în tot ce ține de spațiul politicului), cea care, la începutul anilor ’50, a provocat și ruptura dintre Sartre și Camus. La ce bun presupusa puritate a scopurilor, dacă atingerea lor implică abdicări etice, trădări, călcarea în picioare a tuturor principiilor presupus sacre? – se întreba autorul Omului revoltat. Abia după tragedia ungară din 1956, și mai cu seamă după invazia Cehoslovaciei din august 1968, ajungea și Sartre la o concluzie similară, scriind că „scopul nu este altceva decât recapitularea mijloacelor utilizate pentru realizarea lui”.

Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:05:15 0:00
Link direct

Chestiunea a rămas actuală, iar în ce privește destinul României, mai cu seamă după 1945, el este încă departe de a fi fost scrutat cum s-ar cuveni (prin măsuri complementare cu esențialul gest al condamnării oficiale a dictaturii comuniste din decembrie 2006). Pentru mine, de pildă, acțiunea intelectuală purtată timp de decenii de Monica Lovinescu (1923–2008) și de Virgil Ierunca (1920–2006), cel mai onest și demn cuplu al culturii românești dintotdeauna, ține tocmai de acest registru camusian. Tratați drept naivi de către experții tuturor adaptărilor, ei au fost și rămân, prin cele scrise ori rostite, consecvenți cu valorile liberalismului democratic într-o lume în care nu puțini s-au crezut chemați să servească diverși potentați în numele unor „rațiuni superioare”.

Virgil Ierunca
Virgil Ierunca

Virgil Ierunca, de care m-a legat o cât se poate de înălțătoare prietenie, a fost apărătorul unor valori nu o dată ridiculizate. A fost un intelectual care nu accepta culorile tari și care se îndoia profund de imprecațiile profetice. Somnambulii ideologici îl exasperau, dar știa ca nimeni altul să-i examineze cu pasiunea istoricului mentalităților și ideilor. Mai puțin clement a fost domnia sa cu valeții puterii, cu toți cei care au cântat osanale nu din credință, ci din interes cinic. Paginile Antologiei rușinii (Humanitas, 2009) fac parte dintr-un efort într-adevăr eroic de a salva sensul demnității în timpuri de mocirloasă abjecție. Asemeni Monicăi Lovinescu, Virgil Ierunca s-a dedicat acestui scop al păstrării memoriei împotriva amneziilor atât de convenabile călăilor totalitari.

Cartea sa despre ororile de la Pitești rămâne un document esențial pentru priceperea mecanismelor celor mai monstruoase acțiuni de condiționare a psihicului sub stalinism. În egală măsură, domnia sa s-a dedicat apărării rectitudinii etice, unul din marile sale obiective creatoare. A reușit de-a lungul vieții sale cu deplin și enorm succes. Dacă este nevoie de vreo probă, e suficient să ne reamintim nesfârșitele valuri de calomnii lansate împotriva celor doi, mizeriile secretate de condeierii protocronismului cu binecuvântarea (sau din ordinul) poliției politice comuniste. Ceea ce au întreprins cei doi vreme de decenii este echivalentul românesc al excepționalei publicații Kultura, fără de care spiritul polonez ar fi fost grav vătămat.

Ar fi multe de spus despre gândirea lui Virgil Ierunca, în care tragismul viziunii sale metafizice se întâlnește cu o încredere binefăcătoare în șansele rațiunii. Adversar al fascismului și al comunismului, frați gemeni întru perversitate distructivă, Virgil Ierunca a trasat în opera sa liniile de forță ale unui democratism românesc temperat, tolerant și precaut în raport cu cântecele de sirenă ale mitologiilor radicale. Cu eleganță, dar fără inutilă timiditate, domnia sa a spus adevăruri indispensabile pentru onoarea culturii românești. De câte ori am avut prilejul să mă aflu la Paris în timpul vieții acestor mari intelectuali, m-am întâlnit de fapt cu doi foarte buni și foarte calzi prieteni, Monica și Virgil, și m-am simțit fortificat spiritual. M-am simțit apoi elevul lor, iar pentru asta le voi rămâne mereu profund îndatorat și plin de gratitudine. Să spun în încheiere că ar fi fascinantă scrierea unei biografii a celui care a pornit dinspre o stângă febril antistalinistă pentru a ajunge, prin fascinante peripeții spirituale, la limanul unui echilibrat, dar nu molcom, liberalism aronian. În pofida regretatei dispariții din această lume pe data de 28 septembrie 2006, la Paris, deci chiar înainte de citirea Raportului de condamnare a dictaturii comuniste în Parlamentul României, Virgil Ierunca rămâne o figură exemplară de gânditor român implicat în toate marile dezbateri politice și morale care au sfâșiat autenticele conștiințe în secolul XX.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG