Nimic nu a fost mai important pentru dictatorul Iosif Vissarionovici Stalin (1879-1953) decât recunoașterea sa ca teoretician marxist. Și-a visat să fie „clasic al marxismului”, egal cu Marx, Engels și Lenin. Puterea sa nu era una autocratică, ci ideocratică. Așa s-a conceput pe sine încă din anii clandestinității bolșevice, când, la îndemnul lui Lenin a scris o broșură despre marxism și chestiunea națională. Ulterior, a participat la efortul de a demonstra că leninismul era „marxismul erei imperialiste și a revoluțiilor proletare”. Marea impostură a pornit chiar din momentul loviturii de stat bolșevice prezentată drept o grandioasă revoluție socială.
Din clipa în care a devenit filosofie oficială, marxismul a renunțat la dimensiunea critică originară. Ideologia înceta să mai fie o „armă a criticii” și devenea discurs apologetic. Lui Marx i se ridica un monument la Moscova, cuvintele finale din „Manifestul Partidului Comunist” figurau pe manșetele tuturor ziarelor și revistelor, dar minciuna era întronată ca substanță a noii spiritualități, tradiția stângii anti-autoritare era cauterizată și stigmatizată.
Lenin și Troţki știau foarte bine că nu a fost vorba de o insurecție populară, ci de o acțiune a unui stat major format din militanți fanatici, revoluționari de profesie dedicați necondiționat atingerii scopurilor dictate de nucleul conducător. Așa a fost construit Partidul Bolșevic, ca univers sectar, ultra-centralizat, respectând orbește principul „centralismului democratic” definit de Lenin, inclusiv supunerea fără murmur a minorității față de majoritate, ierarhia înghețată și obtuză care a permis ascensiunea, încă din ultimii ani de viață ai lui Lenin, a unor birocrați lipsiti de imaginație strategică, dar total controlabili (Molotov, Kaganovici, Voroşilov, chiar Kirov etc). În egală măsură, tocmai pentru că era vorba de un univers închis, militanții găseau în el un adăpost împotriva oricăror incertitudini și anxietăți.
Pentru Lenin, teoria revoluționară era o referință fundamentală, dovadă că într-un articol din ultima sa perioada de viață, „Despre importanța materialismului militant”, cerea ca tinerii profesori de marxism să învețe ce înseamnă dialectica hegeliană. Stalin era plăsmuit din altă materie, nu făcuse parte, asemeni lui Lenin din acea familie, ori fraternitate, a stângii cosmopolite internaționale din inima Europei despre care a scris cu mare subtilitate și nu fără o oarecare tandrețe Hannah Arendt în eseul consacrat Rosei Luxemburg. Nu aș spune că Stalin era un marxist primitiv, dar era unul cu o vocație terifiantă a simplificării. Lecturile sale erau îndeosebi din Marx, Engels, Plehanov, Lenin, Kautsky, Bernstein, Hilferding, Rosa Luxemburg; nu avea orizontul intelectual al bolșevicilor care trăiseră ani îndelungați în Occident.
Marxismul era pentru Stalin un instrument de legitimare a propriei puteri, iar propria putere era un instrument pentru îndeplinirea profețiilor și poruncillor leniniste. De aici și maleabilitatea uluitoare a interpretărilor staliniste, născute în mare măsură din convingerea că rolul teoriei este să justifice realitatea politică a socialismului într-o singură țară. Obiecția absolută a lui Stalin la adresa curentelor rivale din interiorul stângii revolutionare era că acestea, mai ales troţkismul, slăbesc frontul monolitic al falangei marxiste globale. Subiectiv, gândea Stalin, aceste curent pot fi revoluționare, dar obiectiv ele servesc „contra-revoluția”. Stalin se credea marxist și, la urmelor, chiar era un marxist din categoria cea mai cinică, inclementă, vindicativă și dură.