Editura Albatros a publicat în anul 2000 un excepțional volum de memorii (Memoriile mandarinului valah) scrise în anii ’50 de Petre Pandrea (1904-1968), unul din cei mai originali gânditori politici ai României veacului XX. Intelectual etern neliniștit, neîncadrabil în formule șablon, Pandrea a cochetat în tinerețe cu vitalismul neoromantic și anti-iluminist, după care, ca student în Germania în perioada ascensiunii nazismului, s-a convertit, profund și definitiv, la crezul antifascist și democratic. Pandrea vedea victoria proletariatului drept un rău necesar, sperând într-o sinteză hegeliană între capitalism și socialism. Nu a îmbrățișat vreodată mistica leninistă a partidului predestinat sau a clasei mântuitoare. Accentuez mai ales elementul democratic în această caracterizare, întrucât, o știm prea bine, comuniștii au exploatat (și nu o dată) idealismul antifascist pentru a obține adeziunile unor intelectuali oripilați de barbaria hitleristă.
Pentru Pandrea, în deceniul al patrulea al secolului trecut, adversarul principal al fragilei, dar realei democrații românești era fascismul. Asemeni lui Thomas Mann, el putea spune: „Atunci când corabia se apleacă spre dreapta, eu mă aplec instinctiv către stânga”. Toată problema este că în România stânga era anemică, iar comuniștii români, apărați cu generozitate și mari riscuri de avocatul Pandrea, nu aveau niciun fel de simpatie pentru pluralismul parlamentar. Tovarășii de drum, gen Pandrea, nu puteau fi acceptați după luarea puterii decât dacă renunțau complet, asemeni unui Ralea, la autonomia de gândire și la spiritul critic, devenind sicofanții noilor tirani. Gratitudinea pentru serviciile aduse în trecut nu făcea parte din codul moral al noii orânduiri.
Nu vreau să repet aici cele scrise de Dan C. Mihăilescu în excelentele sale articole apărute în revista 22 pe marginea Memoriilor mandarinului valah. Lectura mea este diferită de a sa întrucât, pentru mine, sunt în chip deosebit fascinante reflecțiile lui Pandrea despre diverșii potentați comuniști, cât și despre trăsăturile definitorii ale culturii politice a stângii radicale românești. Țin să spun din capul locului că această carte este de o semnificație covârșitoare în măsura în care luminează, chiar dacă adeseori pronunțat-subiectiv, poate chiar nevrotic, natura puterii în România satelizată. Pandrea îi cunoștea personal pe mulți dintre cei care făceau jocurile în dictatura stalinistă de la București. Înainte de toate, cartea oferă elemente esențiale pentru portretul lui Lucrețiu Pătrășcanu, cu a cărui soră autorul a fost căsătorit. În evocarea lui Pătrășcanu, Pandrea, care avusese cu acesta o relație complicată, mai cu seamă din cauza Elenei (Hertha), nevasta liderului comunist, oscilează între admirație și ostilitate. Fără îndoială, parte din acest resentiment își are originea în arestarea lui Pandrea, mai mult sau mai puțin legată de cazul Pătrășcanu. Influența presupus malefică a cercului Elenei, inclusiv Belu Zilber, Lena Constante și Harry Brauner, avocatul Torosian, etc., ar fi cauza prăbușirii lui Pătrășcanu. Lucrurile sunt, neîndoios, mult mai complicate, dar este posibil ca animozitatea dintre Elena și Ana Pauker să fi contribuit la răcirea relațiilor dintre Pătrășcanu și singura membră a Secretariatului CC de după 1945 cu care acesta colaborase îndeaproape încă din anii ’20. În plus, așa cum reiese din cartea lui Robert Levy (Ana Pauker: The Rise and Fall of a Jewish Communist, University of California Press, 2001), Ana Pauker a fost mai degrabă reticentă în raport cu intențiile lui Dej de a monta un proces-spectacol.
Trebuie menționat că în perioada comunistă Pandrea a fost arestat în două rânduri: între 1948 și 1953, și, din nou, între 1958 și 1964. Deci, citind sinistrul comunicat din Scînteia privind executarea cumnatului său, Pandrea notează: „Lucrețiu Pătrășcanu a murit ca un ostaș în slujba idealurilor sale politice, urmărite prin tenebre, subterane și palate, cu tenacitate, dârzenie și fanatism. Nici idealurile, nici metodele nu sunt pe gustul meu. Dar îmi scot căciula de oaie valahică în fața ostașilor căzuți în luptă”. Mărturisesc că nu cunosc o mai potrivită analiză a destinului tragic al lui Pătrășcanu decât această succintă judecată istorică venită din partea celui care știa poate mai bine ca oricine că lupta dintre Dej, Pauker și Pătrășcanu nu ținea de divergențe de strategie, ci de natura intrinsec mafiotică a sectelor leniniste. De altfel, una din informațiile absolut senzaționale din carte ține de relația dintre Pandrea și Gheorghi Dimitrov, eroul procesului de la Leipzig, președintele Internaționalei comuniste, cunoscut de juristul român în Berlinul marilor confruntări politice și al luptelor de stradă care au premers luarea puterii de către naziști. Aflat în vizită oficială la București la începutul anului 1948, Dimitrov, liderul Bulgariei comunizate, își aduce aminte de vechiul amic și după recepția de la fostul palat regal, dominată de Ana Pauker și compania, îl vizitează pe Pandrea la ferma acestuia de la Periș. Cu acel prilej, Pandrea îi vorbește de lucrarea sa, confiscată ulterior de Securitate și niciodată regăsită, despre helvetizarea României. Nu știa nefericitul avocat român că tocmai în acea perioadă Dimitrov și Tito plănuiau înființarea unei confederații danubiene, proiect care l-a înfuriat pe Stalin și a dus, probabil, la sfârșitul subit al lui Dimitrov la Moscova...