George Mosse (1918–1999) a fost profesor de istorie europeană la Universitatea statului Wisconsin din Madison, dar și unul din cei mai originali interpreți ai fenomenului totalitar fascist în secolul XX. Împreună cu autori precum Isaiah Berlin, Walter Laqueur, Jacob Talmon, Raymond Aron, Hannah Arendt, Zeev Sternhell și Eugen Weber, Mosse a propus noi direcții de interpretare a fascismului ca ideologie, pasiune și mișcare politică.
Într-o carte apărută la editura Howard Fertig (1999), profesorul Mosse sintetiza concepția sa privitoare la natura radical-totalitară a fascismului. Titlul volumului, The Fascist Revolution, indica faptul că, pentru Mosse, populismul exacerbat al fascismului era mai mult decât un fenomen de suprafață, o explozie absurdă și efemeră de barbarie într-o umanitate altminteri înscrisă ireversibil în parametrii modernității politice. Au existat, de altfel, și autori care au vorbit inclusiv despre Slobodan Miloșevici ca exponent al fascismului clasic. Demagog, naționalist îndârjit, maniac al unei viziuni resentimentar etnocentrice, promotor al unui militarism tribal, fostul lider sârb s-a înrudit profund cu fasciști ai veacului XX (Mussolini, Hitler, Ante Pavelić, Ion Antonescu), dar și cu unii dintre cei staliniști (Ceaușescu, Pol Pot, Enver Hoxha).
Care erau, așadar, tezele esențiale ale cărții lui Mosse? În ce măsură mai erau ele semnificative pentru interpretarea recidivelor fascizante din lumea de azi? Mosse respingea poziția conform căreia fascismul ar fi fost doar rezultatul exercitării terorii brute și al acțiunilor manipulative ale unor dictatori susținuți de mașinile propagandistice ale sistemului totalitar. Dimpotrivă, susținea el, fascismul a fost o veritabilă mișcare revoluționară, și anume una îndreptată împotriva pluralismului și individualismului civic. Originile intelectuale ale fascismului, o știm de la Isaiah Berlin, se regăsesc în reacția radicală împotriva iluminismului și a programului republican inaugurat de Revoluția franceză. Ceea ce a respins și respinge fascismul este principiul civic în definirea comunității politice. Spre deosebire de comunism, care sfidează valorile tradiției, ordinii și ierarhiei, fascismul simulează o identificare totală cu acestea. Este vorba însă, ne-o reamintea chiar Cioran în excepționalul său eseu despre Joseph de Maistre, de o identificare extremistă. Fascismul nu înseamnă triumful valorilor conservatoare, ci al celor corporatist-reacționare. El nu este nici de dreapta, nici de stânga, ci semnifică o tentativă de străpungere a acestui continuum politico-intelectual, de suspendare a distincțiilor dintre angajamentele conservatoare și cele liberale, prin repudierea democrației însăși. Cuvintele lui Franz Grillparzer sunt elocvente în acest sens: „De la umanitate, prin naționalitate, spre barbarie”.
Fascismul este inseparabil de avansul naționalismului ca mișcare de masă, o aventură a modernului ce nu poate fi subestimată (vezi studiile lui Ernest Gellner și ale lui Elie Kedourie). Evident, nu orice formă de naționalism este automat fascizantă. Există variante liberale de ideologie naționalistă. Pe de altă parte, orice fascism include dimensiunea culturii națiunii ca entitate corporatist-organică. Mai mult, fascismul în versiunea sa maximalistă, anume cea nazistă, convertește naționalismul fundamentalist în rasism, deci într-o ideologie exclusivistă ce revendică dreptul la suveranitate politică doar pentru participanții la colectivitatea populară așa cum s-ar fi constituit ea pe baze strict biologice (das Volk).
Este ceea ce observam și în programul radicalilor naționaliști sârbi: nu conta originea sau limba comună, ci ceea ce definea apartenența era o exaltare furibundă a „sângelui”, un element, în fond, pur mitologic. Aici este miezul chestiunii: fascismul e mai mult decât o explozie de barbarie în inima însăși a modernității politice și economice. Este o isterie înrădăcinată în pseudopoetice nostalgii eroice, în colectivismul militant și mai cu seamă în detestarea programatică a noțiunilor esențiale pentru democrațiile liberale: consens, toleranță, cooperare, compromis, proceduri. Ritualurile fasciste de înregimentare, atât de apropiate de cele comuniste, sfidează până la distrugere principiul autonomiei mentale a individului, spre a nu mai vorbi de drepturile reflecției critice. În cazul dictaturii lui Miloșevici, a fost vorba de un despotism „slab”, mult mai puțin structurat decât cel al lui Hitler, lucru notat la un moment dat și de Tony Judt. Acest fapt putea fi explicat prin originile regimului respectiv: o combinație de comunism decrepit cu un naționalism rasist utilizat în chip oportunist și instrumental.
Pentru George Mosse, substanța emoțională a fascismului rezidă în mit. Este vorba de invocarea obsesivă a originilor presupus imaculate, critica acerbă a decadenței burgheze, xenofobia dezlănțuită, cultivarea excesivă a ceea ce Sigmund Freud numea cândva „narcisismul micilor diferențe”. Pe scurt, fascismul urmărește omogenizarea, reducerea socialului la numitorul comun al unui imaginar substrat genetic.
Cartea lui Mosse demonstrează cu multiple exemple că fascismul nu a fost doar o paranteză în istoria europeană, ci și un curent născut din frământările și contradicțiile dramatice ale unei modernități incerte. Acest fascism primordial (termen propus de Umberto Eco) continuă să fie prezent, ca memorie, ca emoție explozivă, ca aspirație secretă pe care situațiile de criză o transformă în acțiune revoluționară nihilistă.
