La începutul lunii noiembrie 1997 se stingea din viață, la vârsta de 88 de ani, Sir Isaiah Berlin, figură marcantă a istoriei ideilor, filosof, critic și istoric literar, moralist scânteietor și maestru al conversației intelectuale. Nu cred că exagerez în vreun fel afirmând că Isaiah Berlin a fost, alături de Raymond Aron, cel mai important reprezentant al gândirii liberale din secolul XX. Despărțirea de acest extraordinar spirit, adversar ireconciliabil al oricărei forme de tiranie, fie ea politică ori mentală, ne dă ocazia să medităm la soarta liberalismului politic în lumea de astăzi, ca și asupra tensiunilor imanente proiectului Luminilor.
Ultimul volum de eseuri al lui Isaiah Berlin, purtând semnificativul titlu The Sense of Reality (New York, Farrar, Straus & Giroux, 1997) cuprinde contribuții pe teme fundamentale pentru demersul acestui fascinant gânditor: filosofia și represiunea guvernamentală; marxismul și Internaționala în sec. al XIX-lea; revoluția romantică și criza gândirii moderne; Immanuel Kant ca izvor mai puțin cunoscut al naționalismului; Rabindranath Tagore și conștiința naționalității. Elogiul realității și refuzul speculațiilor nebulos-romantice, al abstracțiunilor utopice sunt teme esențiale care definesc gândirea lui Berlin. Dedicată pianistului Alfred Brendel, de care a fost legat printr-o solidă prietenie, cartea este tipică pentru stilul lui Berlin: o eleganță a discursului dublată de o imensă, neostentativă erudiție, dar și o curiozitate pentru teritoriile mai puțin vizitate din lumea ideilor și un curaj al stabilirii asociațiilor pe care puțini filosofi contemporani îl dovedesc. Aceste caracteristici ale reflecției lui Isaiah Berlin sunt de altfel luminate și printr-un frumos eseu scris de Alfred Brendel și apărut în grupajul dedicat de New York Review of Books celui dispărut în 1997.
Isaiah Berlin nu a creat un sistem filosofic. Cu ani în urmă, într-un celebru eseu publicat în volumul Russian Thinkers, el propunea o distincție esențială pentru istoria ideilor: pornind de la o fabulă antică, discernea între gânditorii din familia ariciului și cei din familia vulpii. Primii sunt obsedați de o idee grandioasă, câtă vreme cei din a doua categorie acceptă să recunoască legitimitatea unor demersuri mai puțin ambițioase, pe mai multe direcții și planuri. Ariciul este cel care știe un lucru, și din această poziție epistemică decurge un monism și chiar un absolutism radical. Vulpea știe mai multe lucruri și se încăpățânează să le privească în complexitatea și relativitatea lor. Unii din criticii lui Berlin au văzut în identificarea gânditorului britanic cu orientarea vulpii un sprijin pentru direcțiile relativizante din filosofia contemporană. Eu cred că este vorba mai degrabă de recunoașterea polimorfismului inevitabil al vieții sociale și spirituale, ca și de o atitudine deliberat reticentă în raport cu pretențiile omnisciente ale arhitecților de sisteme metafizice. Berlin a fost întotdeauna convins că omul e o ființă failibilă, că eroarea este înscrisă ca posibilitate în chiar natura actului gândirii și că iluzia societății perfecte este o capcană care trebuie cu grijă ocolită.
Aș menționa printre contribuțiile de seamă alea lui Isaiah Berlin articolele sale pe tema naționalismului și a sentimentului național. Într-o vreme când nu puțini erau cei care scriseseră necrologul ideilor și mișcărilor naționaliste, Berlin a insistat asupra resorturilor și sensurilor mai puțin vizibile ale căutării identității de grup. La fel de importante rămân și scrierile sale despre libertate, și în primul rând disjuncția între libertatea pozitivă și cea negativă. Aceasta din urmă se referă la apărarea dreptului uman de a nu fi dominat de forțe exterioare, deci la șansa individului de a se sustrage condiționărilor instituționale (stat, partid, națiune, etc.). Aceste scrieri ale lui Berlin, apărute în românește la editura Humanitas, fac parte din cel mai prețios tezaur al gândirii neîncorsetate a secolului XX. Oferind un avertisment sobru la adresa oricărui proiect de inginerie socială, ele îl așază pe Berlin în compania celor mai influenți critici ai comunismului și fascismului.
Isaiah Berlin a fost un umanist enciclopedic, o prezență intelectuală de o imensă vivacitate. Stau mărturie în acest sens entuziasmul cu care a scris despre muzica lui Verdi, dar și despre Schubert și Schumann, superbele eseuri despre Vico, Herder, Joseph de Maistre (în care îl cita admirativ pe Cioran), precum și excepționalele studii despre intelighenția rusă, despre populism, Herzen, Turgheniev, amintirile despre Ana Ahmatova (se pare că întâlnirea lor din 1945 a fost motivul furiei lui Jdanov, supremul culturnic stalinist, împotriva marii poete ruse).
Profesor adorat de studenții săi de la Oxford, Isaiah Berlin a lăsat în urmă o operă deschisă, o metodologie a îndoielii și, mai ales, o justificare profundă, credibilă și durabilă a pariului pe libertatea ființei umane.