Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

În memoriile sale, Arthur Koestler pomenea o glumă auzită cândva pe coridoarele Cominternului: cele trei stadii ale evoluției istorice a umanității au fost matriarhatul, patriarhatul și, în fine, secretariatul. Dincolo de orice ironie, se poate spune că sistemele comuniste, ultracentralizate și rigid autoritare, au funcționat pe baza supremației aparatului de partid. Liderul absolut, un Stalin, un Rákosi sau un Gheorghiu-Dej, simboliza interesele și aspirațiile acestei caste privilegiate. Secretariatul CC și, mai presus de toate, secretarul general (uneori numit prim-secretar) reprezentau adevărata culme a puterii. Era vorba de o putere monopolistă, de nimeni și nimic îngrădită, exercitată în chip discreționar de către birocrația leninistă. Ideologia era firește camuflajul, legitimarea simbolică a acestei structuri de putere sectară, întemeiată pe secret, intrigă, pe alianțe care se fac și se desfac înainte de toate în funcție de interesele liderului absolut.

Cartea de memorii 13 ani în anticamera lui Dej a fostului șef de cabinet Paul Sfetcu (1926—1994), altfel spus secretarul personal al lui Gheorghiu-Dej, este un document revelator pentru natura puterii în România sovietizată. Studiul introductiv și notele Laviniei Betea sunt în genere pertinente și oferă elemente utile pentru înțelegerea mecanismelor și actorilor stalinismului românesc. Aș îndrăzni să sugerez anumite retușări ale notelor, în special în ceea ce privește unele figuri ale ilegalității și chiar ale perioadei descrise de Sfetcu; mă refer la biografiile unor Drăghici, Ana Toma, Moghioroș, Gheorghe Vidrașcu. Tot astfel, trebuie amintit că Leontin Sălăjan nu a luptat în Spania, ci s-a aflat, în toată perioada războiului, în România.

În ansamblu, repet, este vorba de o contribuție semnificativă la adâncirea cunoașterii unei mafii politice care a guvernat România timp de patru decenii. O mafie pentru care propriile interese au fost întotdeauna infinit mai importante ca interesul național. A crede, precum Paul Sfetcu, că în martie 1965 România era un stat independent din punct de vedere economic și politic înseamnă să nu ai măcar o elementară noțiune despre ideea de suveranitate a poporului și să confunzi o colonie penitenciară cu o republică democratică.

Apărută inițial la Editura Fundației Culturale Române în anul 2000 (ediția a doua la Curtea Veche, în 2008), deci la 35 de ani de la încetarea din viață a subiectului său, cartea lui Paul Sfetcu încearcă nu atât o reabilitare globală a lui Dej, cât mai degrabă un portret cât mai apropiat de personalitatea dictatorului, așa cum era el văzut de către un om devotat necondiționat. Cum era de așteptat, idealizarea nu lipsește. Sfetcu preia cel mai adesea fără vreo rezervă critică mărturisirile lui Dej despre diverse episoade din clandestinitate sau despre luptele intestine din Biroul Politic în anii ’50 (relația Dej—Ana Pauker așa cum apare în amintirile lui Sfetcu, ar merita o discuție aparte). Mai mult, autorul, admirator entuziast al șefului său, vede în tratamentul aplicat de Ceaușescu după 1965 memoriei predecesorului un motiv de profundă mâhnire și frustrare. Chiar în ceea ce privește cazul Pătrășcanu, Sfetcu nu propune altceva decât o recitare a obsesiilor lui Dej, fără a recunoaște că în această privință nu poate exista niciun dubiu privind implicarea directă a primului secretar al CC al PMR în lichidarea celui pe care îl percepea, și nu fără motiv, drept un redutabil adversar și potențial exponent al unei linii alternative de orientare a partidului.

Pentru cititorul relativ avizat, cartea lui Sfetcu este o mină de informații inedite: înainte de toate, apare clar că Dej a fost extrem de traumatizat de revelațiile Raportului Secret al lui Hrușciov la Congresul al XX-lea al PCUS. Ruptura dintre Dej și vechiul său amic Iosif Chișinevschi a fost tocmai rezultatul efortului acestuia din urmă (în asociație cu Miron Constantinescu) de a porni o relativă destalinizare în PMR. Firește, nu era vorba de transfigurarea celor doi (Chișinevschi și Constantinescu) în liberali nonconformiști, ci de faptul că în 1956, cel puțin până la dramaticele evenimente din Polonia și Ungaria, semnalele moscovite erau de natură să sugereze o linie mult mai puțin represivă ca aceea susținută de Dej și apropiații săi, între care Alexandru Drăghici, Petre Borilă, Alexandru Moghioroș și, până la un punct, Nicolae Ceaușescu. Aș menționa și faptul că nu trebuie exagerată nicidecum distincția dintre grupul moscovit (cominternist) și cel recrutat din ceea ce am numit în studiile mele pe tema comunismului românesc „centrul de închisori”. Tensiunile erau mai degrabă subiective, motivate de memorii și afinități diferite, nu de strategii conflictuale. „Fanarioții” despre care scrie Sfetcu nu acționau ca exponenți ai grupului în care se născuseră, ci ca militanți devotați ai cauzei pe care o reprezenta Dej.

Aș aminti și incitantele relatări ale lui Sfetcu privindu-i pe unii dintre apropiații camarazi ai lui Dej. Maurer apare așa cum îl știam din atâtea interviuri și amintiri: cinic, superficial, pseudoseniorial și în fond lipsit de calitatea esențială a omului politic, și anume responsabilitatea. Chivu Stoica—orgolios, mediocru, ingrat, un marginal pe care numai o istorie aberantă l-a putut propulsa în vârful piramidei.

În fine, îl regăsim pe Ceaușescu, mai puțin obedient față de Dej decât ni-l imaginam, capricios, coleric, viclean, invidios și meschin. Este de reținut că Paul Sfetcu confirmă faptul că Ceaușescu a fost singurul membru al Biroului Politic care s-a opus amnistiei din vara anului 1964. În ansamblu, elita comunistă românească, așa cum ne-o prezintă Sfetcu, șochează prin lipsa dimensiunii intelectuale și absența oricărei fibre morale. În comparație cu alte partide leniniste din Europa de Est, observăm că PMR sub Dej a împiedicat orice expresie de gândire deschisă, reformatoare, fie și în parametrii modești ai hrușciovismului. Naționalismul deșănțat al epocii lui Ceaușescu își găsește în fond rădăcinile în refuzul obstinat al lui Gheorghiu-Dej de a admite că în această țară comunismul a reprezentat de la început domnia disprețului față de lege și drepturile umane.

Apariția Cărții Negre a comunismului în 1997, cu o prefață de Stéphane Courtois, a provocat dezbateri aprinse în Franța, unde teza naturii intrinsec criminale a sistemelor totalitare de dreapta sau de stânga a fost mult timp privită cu suspiciune. În Statele Unite, mai ales după publicarea capodoperei Hannei Arendt, Originile totalitarismului, la începutul anilor ’50, o asemenea abordare era departe de a mai crea senzație ori riposte exasperate. Problema nu consta în a identifica identitatea substanțială a celor două sisteme, ci, mai degrabă, în a observa analogiile și diferențele care pot explica longevitatea proiectului comunist în secolul XX, pe de o parte, și naufragiul catastrofic al fascismului, pe de alta. Așa cum arăta istoricul Tony Judt într-un articol apărut în New York Times pe data de 22 decembrie 1997, se puteau aduce corective tezei lui Courtois, fără însă a nega specificitatea comunismului, în fond unicitatea sa.

Moralmente, comunismul și fascismul sunt de nedistins, arăta Judt, ambele fiind responsabile de asasinate în masă și de instituirea unor programe maniacale de inginerie socială menite să ducă la exterminarea unor întregi grupuri umane desemnate, după criterii arbitrar-ideologice, drept periculoase, nocive, „superflue”. O umanitate emancipată de prezența fizică a culacului ori a evreului îi apare fanaticului totalitar drept un ideal în numele căruia se pot comite oricâte atrocități. Ideologia justifică orice metode: scopul final este sanctificat, iar dihotomiile tradiționale între bine și rău sunt abolite. Moralitatea însăși este decretată un capriciu teologic pentru care revoluționarul (de stânga sau de dreapta) nu are decât dispreț (a se vedea cartea lui Hermann Rauschning despre nazism ca revoluție a nihilismului sau eseul lui Troțki despre comunism și teroare).

Radicalismul utopic în acest secol procedează prin simplificări abuzive și generalizări forțate. El absolutizează ceea ce Carl Schmitt (el însuși la un moment dat apropiat de nazism) definea drept esență a politicului: relația etern conflictuală dintre „prieten” și „inamic”. Nu întâmplător tezele lui Schmitt au fost reabilitate în cercurile extremei stângi occidentale în ultimele decenii: oroarea în raport cu democrația liberală se îngemănează în cazul acestor grupuscule cu exaltarea gestului eroic, un comunitarism cețos și sfidarea ideii însăși a statului de drept. Comunismul și fascismul simbolizează așadar două variante ale respingerii modernității politice și economice: primul o face pretinzând că reprezintă el însuși apoteoza acestei modernități; cel de-al doilea, printr-o combinație perversă de modernitate tehnologică și romantism politic înrădăcinat în mit și ostilitate față de principiile Luminilor. În cazul fascismului, mai cu seamă al nazismului, termenul de „modernism reacționar” propus de Jeffrey Herf mi se pare extrem de adecvat.

Așadar, sunt comunismul și fascismul identice? Se poate pune semnul egalității între ele? Nuanțele în acest tip de discuții sunt esențiale. Ca intenționalitate lăuntrică, deci ca proiect de revoluționare a umanității cu orice preț, aceste ideologii și practicile care au derivat din ele sunt în chip egal abominabile. Milioanele de victime au prin urmare drepturi egale la compasiune, iar călăii merită același oprobriu. Faptul că în cazul comunismului avem de-a face cu o utopie universalistă, că există o prăpastie între himerele umaniste ale ideologiei marxiste și barbaria stalinismului nu este o circumstanță atenuantă, ci, dimpotrivă, una agravantă. Pe de altă parte, să nu uităm că prăbușirea comunismului s-a petrecut în mare măsură ca efect al renașterii acestui filon originar asociat cu spiritul tânărului Marx. O asemenea revoltă din interior, o respingere a nazismului în numele unui proiect fondator trădat de Hitler și acoliții săi ar fi fost de negândit în majoritatea mișcărilor fasciste (mai puțin în cazul legionarismului, unde există tendința de a contrapune pe Codreanu lui Sima, acuzat de „bastardizarea” mesajului inițial). A spune că fascismul este o variantă de comunism ori viceversa nu ne servește din punct de vedere analitic: comunismul este condamnabil pentru că este comunism, iar fascismul pentru că este fascism.

În cazul României lucrurile sunt destul de complicate din cauza sincretismului ideologiei oficiale a perioadei Ceaușescu. Așa cum a demonstrat Katherine Verdery, ceea ce s-a realizat prin formula protocronică a fost o combinație de teme și motive specifice autoritarismului leninist cu tradiția extremei drepte interbelice, înainte de toate aceea a fundamentalismului etnic (minus componenta ortodoxistă). Am numit cândva acest experiment național-stalinism, un termen care încearcă să reflecte și să sintetizeze unitatea dintre dimensiunea comunistă radicală și aceea disimulat-fascizantă. În ultima sa înfățișare de dinainte de revoluția din decembrie 1989, comunismul românesc simboliza fascismul desăvârșit. Un cult aberant al conducătorului, ritualuri nesfârșite, glorificarea colectivității naționale, xenofobia agresivă și o obsesie a transformării naturii umane, toate acestea țin de radicalismul fascist, dar și de ceea ce Robert C. Tucker numea „cultura politică a bolșevismului de extremă dreaptă”. Sunt conștient că operez cu o serie de concepte paradoxale, dar nu văd cum putem înțelege ceea ce s-a întâmplat în acest secol fără a admite că vechile noțiuni interpretative nu sunt suficient de lămuritoare. Rădăcinile intelectuale ale fascismului, merită reamintit, se află nu doar în zona revoltei filosofice împotriva Rațiunii, ci și în confreriile socialiste ale secolului XIX (a se vedea studiile lui Zeev Sternhell pe această temă).

În concluzie: veacul XX a fost marcat în chip tragic de marele conflict dintre societatea deschisă și inamicii săi. Că aceștia nu au fost întotdeauna aliați, că Germania lui Hitler și Rusia lui Stalin au ajuns la confruntarea armată, iar comunismul s-a drapat în mantia nobilă a antifascismului, înșelând generații de oameni de bună credință, sunt ironii istorice care nu modifică lucrul cel mai important, anume aversiunea viscerală a sistemelor totalitare în raport cu o ordine democratică în care indivizii, indiferent de originea lor socială ori etnică, sunt absolut egali în fața legii.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG